Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

Conditiile istorice

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fata de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata impotriva evreilor imbraca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il vad ca pe o varietate anti-evreiasca a unui sentiment de ura generala indreptata impotriva minoritatilor etnice. In conceptia anti-semita, evreii reprezinta forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joaca un rol sinistru in istoria omenirii. In Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau ca evreii sunt aliatii Diavolului.

Multi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni si ca folosesc magia pentru a crea aparenta ca sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magica a sangelui uman, vrajitoria si perversiunea, ajungandu-se la "eticheta de sange", falsa acuzatie ca evreii folosesc sangele copiilor crestini in ritualurile lor.

Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era strain cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semita s-a manifestat in repetate randuri.

Biserica crestina si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sa desfasoare anumite activitati, sa aiba anumite ocupatii, ii obligau sa locuiasca numai in anumite zone, ii impiedicau sa urmeze studii universitare sau chiar ii indepartau de pe teritoriul anumitor state.

Secole la rand, Biserica Romano-Catolica a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invataturile Bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradarii si deseori demonizarea evreilor a facut ca multi catolici sa accepte masurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora in secolul XX.

Aceeasi situatie este valabila si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei si minciunile lor, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, continea un limbaj extrem de violent. Acesta ii instiga pe crestini sa incendieze sinagogile, sa distruga casele evreilor si sa-i puna pe evrei in grajduri si ii sfatuia pe oamenii de stat sa ii alunge pe evrei din tarile lor. Scrierile lui Luther au avut o influenta semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.

In secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea tarilor europene au fost emancipati – adica li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetatenilor crestini si celorlalti cetateni ai statelor respective.

Revolutia industriala era in desfasurare si evreii au inceput sa joace un rol important ca intreprinzatori in noile industrii si afaceri. Mobilitatea sociala si economica precum si avansul cultural al evreilor europeni in aceasta perioada au facut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizarii.

Indivizii care s-au opus modernizarii din secolul XIX – de la aristocrati la tarani – ii percepeau pe evrei ca pe o forta distructiva. Atitudinea traditionala, care a persistat si dupa emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrarile contemporane si mania rezultatelor din schimbarile sociale aduse de capitalism.
In a doua jumatate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.

Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, raspandea permanent prejudecati anti-semite a caror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reinviat eticheta de sange. In Franta, presa catolica raspandea si ea idei anti-semite, mai ales in timpul afacerii Dreyfus (o controversata propaganda de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceza care fusese condamnat pe nedrept pentru tradare, in 1894).

Pe la jumatatea secolului al XIX-lea in Europa a aparut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita in rase "superioare" si rase "inferioare". Dupa parerea adeptilor acestei teorii, evreii erau o rasa sub-umana si o amenintare mortala la adresa "puritatii" raselor "superioare".

Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent ca se bazau pe principii economice, religioase sau de rasa, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importanta a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales in Germania in anii 1880.

In Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficiala a guvernului care, in 1881 si 1882, a incurajat violente atacuri armate impotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La inceputul secolului XX existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales in Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si Romania. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte raspandit, ci si acceptat din punct de vedere social.

Aparitia natiunilor-state in estul Europei dupa prabusirea imperiilor Rus, Imperiul German si Austro-Ungar la sfarsitul primului razboi mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fara precedent. Atat indivizi, cat si guverne au savarsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tari. In perioada cuprinsa intre sfarsitul primului razboi mondial si inceputul celui de-al doilea razboi mondial in unele tari masurile anti-semite au devenit politica oficiala de stat. In tari ca Polonia, Romania si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au impletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.

Atitudinea fata de evrei in Germania dupa Primul Razboi Mondial

Multi germani i-au invinovatit pe evrei pentru infrangerea Germaniei in primul razboi
mondial, unii sustinand chiar ca acestia au tradat natiunea germana in timpul acestui razboi. Mai mult, la sfarsitul razboiului un grup cu orientare comunista a incercat sa organizeze o revolutie de tip bolsevic in statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani ii asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupari ca pe inamici periculosi ai Germaniei.

Dupa razboi, in Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important in viata Germaniei in timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.

Avand ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei in societatea germana in timpul Republicii de la Weimar, mai ales in cercurile intelectuale si in politica de stanga, referindu-se la ei ca ciuma si cancer.

In cartea sa Mein Kampf, publicata in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfarsitul primului razboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca extirpare si exterminare in relatie cu acestia. El sustinea ca evreii au dobandit puterea economica si abilitatea de a controla si manipula mass-media in avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicarii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, daca este cazul.

Unicitatea anti-semitismului nazist

Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasiala a determinat gravitatea extrema si efectele genocide ale nazismului.

Nazistii credeau ca evreii sunt raspunzatori de ceea ce era privit ca degenerarea societatii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrina a salvarii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins ca rasa germana trebuia sa dobandeasca si sa pastreze suprematia totala prin razboiul total impotriva evreilor, un razboi in care unica alternativa, pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totala.
Accesiunea nazistilor la putere

Pana in 1929, Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania, asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, in alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numarul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor in favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economica buna si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali in succesul electoral al nazistilor au fost: furia latenta provocata de colapsul militar al Germaniei spre sfarsitul primului razboi mondial; resentimentul fata de Tratatul de la Versailles care a pus capat razboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economica mondiala din anii 1930; teama de raspandirea comunismului; personalitatea carismatica a lui Hitler.

Pana in 1930, Germania nu a fost capabila sa ajunga la un consens politic. Faptul ca nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politica in Reichstag, parlamentul german.

Majoritatea germanilor doreau sa inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate in competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de munca. Ca urmare, nazistii au castigat popularitate in alegerile din 1930.

In alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat inca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea in Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesara pentru o coalitie de guvernamant. Astfel, la 30 ianuarie 1933, presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler in functia de cancelar (prim-ministru).

De indata ce au preluat puterea, nazistii au facut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. In primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel national impotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a. In plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care ii lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistenta.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa ii inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai tarziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numarul studentilor evrei.

Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementari insuficiente si au decis sa implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.

Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Cruciala in aceasta determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru parinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent daca persoana respectiva facea sau nu parte din comunitatea evreiasca.

Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumatate-evrei, erau considerati evrei numai daca apartineau religiei iudaice sau erau casatoriti cu un evreu.

Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau "non-ariani" in contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". In doctrina nazista sublinierea descendentei era privita ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificari era delimitarea clara a celor impotriva carora actionau legile si directivele discriminatorii.

Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a intrunit la Nuremberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele "cu sange german" pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetatenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sangelui si Onoarei Germane, formaliza barierele intre evrei si germani interzicand casatoria si relatiile sexuale intre evrei si "ariani". Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata sociala si culturala. Politica lor s-a indreptat apoi spre exproprierea proprietatilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sa emigreze din Germania.

In 1938, evreilor li s-a interzis sa profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sa-si inregistreze proprietatile, ca o masura preliminara a confiscarii si "arianizarii" lor sau vanzarii fortate catre germani. In fapt, guvernul ii forta pe evrei sa accepte de la cumparatorii "ariani" preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reala a proprietatilor.

Cand nazistii au preluat puterea in Germania, episcopii catolici germani au crezut ca Hitler va proteja civilizatia crestina a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externa nationalista a acestuia.
In ciuda opozitiei fata de doctrina rasista a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficiala impotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat cand nazistii au introdus legislatia rasista, cand au instigat atacuri fizice impotriva evreilor si nici cand au inceput deportarea si exterminarea evreilor.

Atitudinea celor mai inalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodata persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sai erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sa condamne aceasta crima pe motivul ca Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sa pastreze o neutralitate stricta in relatiile internationale.
Dupa anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, aceleasi masuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste masuri erau aplicate in Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupa dezmembrarea Cehoslovaciei.

Pana in 1938, doua treimi din evreii germani parasisera tara si 60% din cei care au ramas isi pierdusera proprietatile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (in germana: Kristallnacht, care s-a desfasurat pe intreg teritoriul Germaniei si Austriei in noaptea de 9 noiembrie 1938. In acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au batut alte cateva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis in lagare de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.

Pogromul Noptii de Cristal a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata pe scara larga si in mod deliberat impotriva evreilor intr-o tara vest europeana. La o intrunire organizata la doua zile dupa pogrom, liderii nazisti au decis ca evreii din Germania trebuie sa suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurari.

Politica nazista anti-semita, 1939 - 1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare infioratoare intr-un discurs adresat Parlamentului: "In viata mea am fost deseori profet si... astazi voi fi inca o data profet: daca cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile intr-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."

Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in septembrie 1939, nazistii au cautat o solutie finala pentru problema evreiasca. Cei mai inalti lideri se gandeau la o solutie teritoriala pentru evreii europeni. Conducatorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost insarcinati cu rezolvarea problemei evreiesti. Ei au propus doua variante: prima era crearea unei rezervatii in sud-estul Poloniei unde urmau sa fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusa pe fondul anticiparii victoriei Germaniei impotriva Angliei, ca o urmare fireasca a infrangerii Frantei in iulie 1940, si consta in deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat in apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceza.

Nici una dintre propuneri nu a fost adoptata. La sfarsitul anului 1940 nazistii au inceput sa planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a facut sa abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat in centrul si nu la periferia unui imperiu german largit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez inchidea ruta spre Madagascar a navelor germane.

Totusi, inainte ca aceste idei sa fie abandonate, germanii au facut un pas preliminar viitoarelor deportari in lagare de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sa se mute in ghetouri, unde li s-a ordonat sa organizeze consilii care sa aduca la indeplinire ordinele germanilor.

De asemenea, au fost obligati sa poarte pe haine o stea galbena, simbolizand originea lor evreiasca, si sa execute munca fortata. Conditiile de locuit absolut ingrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare, a serviciilor de sanatate si ratiile de hrana insuficiente au determinat o rata a mortalitatii foarte ridicata in randurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, in 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.

In timp ce evreii polonezi erau inchisi in ghetouri, evreii din tarile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre masuri anti-semite. Din Norvegia pana in Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietatile si au fost fortati sa traiasca in anumite cartiere sau au fost inchisi in tabere pazite.

Inceputul exterminarii

In primavara anului 1941, in timp ce se faceau pregatirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un razboi al distrugerii este pe cale sa inceapa. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punand astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologica a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sa fie aduse la indeplinire de patru unitati SS mobile numite echipe de actiune (in germana: Einsatzgruppen), formata fiecare din aproximativ 1000 de oameni.

Pe langa aceste echipe erau si alte unitati de politie si SS ce urmau sa impuste evreii adunati in dreptul gropilor comune pe care trebuiau sa le sape inainte de a fi omorati. Dupa inceperea campaniei militare - in iunie 1941, armata germana a fost chemata in numeroase randuri sa acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel incat numarul total al germanilor implicati in uciderea in masa a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.

La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figura importanta in organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform caruia toti evreii care ocupau posturi oficiale in administratia sovietica urmau sa fie executati. Ordinul a fost interpretat in sens foarte larg de catre comandantii echipelor de actiune ca vizand toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numar dintre acestia au fost impuscati pe loc, indiferent ca ocupau sau nu posturi oficiale. In august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor din Belarus: "Toti barbatii evrei trebuie impuscati.

Femeile si copii vor fi dusi in mlastini." Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca "deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece." Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfasurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreietti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului.

In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942, executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi.

In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942, campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.

Grupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.

Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: "In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara."

Solutia finala

In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp, in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.

In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. in august 1941, Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane.

Experienta acumulata a fost folosita pentru solutia finala, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin - in Polonia ocupata.

Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic.

In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.

Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria.

La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee.

Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european solutia finala pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care supravietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.

La scurt timp dupa "conferinta", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei.

Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara.

Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-au desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor.

In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia.

Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea solutiei finale. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si, la sfarsit, ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est, iar abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta.

Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.

In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi.

Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

Raspunsul altor natiuni

In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai Bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci.

Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei.

Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni.

In Olanda si Belgia, majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazistii au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia.

Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de Cei Drepti intre Natiuni. Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.

Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti.

La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflate atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.

Alte victime ale nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialistide, membri disidenti ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.

Dintre victimele ne-evreiesti, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.

Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demna de a fi traita. In toamna anului 1939 a inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului.

Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa "puritatii" rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.

Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare.

Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

Bilantul si testamentul Holocaustului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi, Aliatii au organizat la Nuremberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii.

In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese.

Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

Supravietuitorii Holocaustului si statul Israel

Dupa razboi, circa 250.000 de supravietuitori evrei s-au indreptat spre taberele de refugiati organizate de Aliati in Germania, Austria si Italia. Ei au facut presiuni asupra armatei americane si guvernului sa fie lasati sa emigreze in Palestina, pe atunci sub conducere engleza, si guvernul american - la randul sau - a facut presiuni asupra Marii Britanii sa accepte acesti refugiati.

Anglia a refuzat, insa, si mii de supravietuitori evrei s-au imbarcat pentru a imigra clandestin in Palestina. Suferinta supravietuitorilor, care nu aveau unde sa se duca, si politica statului englez de a opri navele si a-i trimite pe supravietuitori in tabere de detentie in Cipru, a determinat un val de revolta din partea opiniei publice mondiale.

Evreii din Statele Unite s-au mobilizat in favoarea rezolvarii problemei refugiatilor prin crearea unui stat evreiesc in Palestina. Sub presiunea refugiatilor evrei si a opiniei publice, englezii au fost nevoiti sa ceara Natiunilor Unite sa rezolve pretentiile evreilor si arabilor asupra Palestinei. In 1947, Organizatia Natiunilor Unite a votat impartirea Palestinei intre statul evreu si arabi. Statul evreu Israel a luat nastere in mai 1948.

Compensatii si restitutii pentru Holocaust

In anii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, unele proprietati ale evreilor, sume de bani si alte bunuri furate de nazisti au fost returnate supravietuitorilor Holocaustului sau urmasilor acestora sau, in cazul in care nu existau nici supravietuitori, nici mostenitori, organizatiilor de caritate evreiesti. Multi evrei au afirmat ca valoarea bunurilor returnate nu poate in nici un caz compensa pierderile suferite, pentru ca nu exista nici o modalitate echitabila de a evalua, economic sau in orice alt mod, suferinta si pierderile de vieti omenesti, iar observatorii au subliniat ca nici o restitutie nu va putea fi facuta pentru a compensa tragedia evreilor europeni in Holocaust.

La inceputul anilor ‘50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest si ai statului Israel, ca si reprezentanti ai Conferintei asupra pretentiilor materiale ale evreilor impotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizatii ale evreilor), au cazut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate in considerare pentru compensatii.

Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al intelegerilor cu Conferinta asupra pretentiilor materiale ale evreilor si cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat in 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimtit sa furnizeze statului Israel bunuri in valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, si sa plateasca suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstructia comunitatilor evreiesti din Europa.

Plati aditionale au fost facute catre evreii care au depus munca fortata. Dupa reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, in 1990, Conferinta Pretentiilor si Organizatia mondiala de restitutie a evreilor au inceput negocierile cu guvernul german si alte guverne europene, ca si cu bancile elvetiene, agentiile de asigurari si industriile germane, pentru stabilirea unui program aditional de compensatii pentru supravietuitorii Holocaustului.

Negocierile se refereau la restituirea proprietatilor imobiliare ale evreilor, precum si a altor proprietati care au fost confiscate sau vandute cu forta in anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut in vedere crearea in tarile europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de arta si furturile savarsite in lagare. In plus, in august 1998 s-a ajuns la o intelegere cu bancile elvetiene; acestea au constituit un fond in suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensatii in favoarea supravietuitorilor Holocaustului ale caror bunuri furate au fost regasite in bancile elvetiene sau care au fost obligati sa presteze munca fortata pentru firme elvetiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate in Elvetia.

Actiunile Bisericii

In anii ‘60, ca rezultat al initiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaratia numita In vremea noastra (in latina: Nostra Aetate), in care deplangea "ura, persecutiile si manifestarile de anti-semitism indreptate impotriva evreilor". In anii 1990, conferinte ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franta au adoptat rezolutii care cenzurau invataturile anti-semite si condamnau tacerea Bisericii Catolice in timpul Holocaustului.

In martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaratia Ne amintim: O reflectie asupra Shoah in care a cerut iertare in mod deschis pentru crimele si greselile comise in numele Bisericii, iar in martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat in Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucisi in Holocaust.

Declaratiile Bisericii Catolice din anii ‘90 arata ca Biserica respinge acuzatiile privind raspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecutia anti-semita in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Totusi, prin denuntarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust si iertarea ceruta pentru tacerea crestinilor care au fost martori la aceasta crima in masa, declaratiile facute de Biserica la sfarsitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru imbunatatirea relatiilor intre religii si lupta impotriva prejudecatilor.

Incepand cu anii 1970, o schimbare similara a avut loc in sanul Bisericilor germane protestante. Multi teologi germani au denuntat traditia anti-evreiasca a Bisericilor protestante si au recunoscut lipsa lor de atitudine in timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului

Monumente si muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat in intreaga lume. In Germania si in tarile europene care s-au aflat sub ocupatie nazista, ramasitele multor lagare de concentrare si centre de executie au fost transformate in muzee si monumente. in tarile care nu au fost implicate in evenimentele Holocaustului, guvernele si organizatiile supravietuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente si muzee.

Printre aceste organizatii se numara Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor si Eroilor Holocaustului, care a fost infiintata in 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucisi de nazisti. In Statele Unite, doua muzee au fost deschise in 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, in Washington, care este destinat prezentarii istoriei Holocaustului, si Muzeul Tolerantei, in Los Angeles, California, care este dedicat luptei impotriva prejudecatilor, intolerantei, incalcarii drepturilor omului si genocidului.

Studierea Holocaustului

Cercetatorii au inceput investigatiile sistematice asupra Holocaustului in anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului in ideologia nazista, accederea nazistilor la putere si structura regimului nazist au fost publicate in anii 1960 si 1970. Tot in acea perioada au inceput sa se dezvolte si initiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.

Istoricii independenti care au intreprins si intreprind aceasta "revizuire" au primit numele de "revizionisti" si fac obiectul embargoului si presiunilor din partea organizatiilor evreiesti. Un subiect abordat de revizionisti este existenta camerelor de gazare, precum si numarul real al victimelor din lagarele de concentrare. Celebre in domeniu sunt cele doua rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist in camere de gazare americane.

Acesta a intreprins studii fizico-chimice la incaperile prezentate la Auschwitz si in alte lagare ca fiind "camere de gazare" si a tras concluzia nu doar ca acele incaperi nu au fost folosite niciodata la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru asa ceva, data fiind constructia lor total improprie (lipsa oricaror etansari si masuri de siguranta necesare la lucrul cu un gaz toxic).

De asemenea, o alta afirmatie a revizionistilor este ca cifra reala a evreilor morti la Auschwitz este de putin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirma oficial. Chiar cifra oficiala a suferit ajustari in jos, ajungand in ziua de astazi la 1,5 milioane de evrei morti la Auschwitz. Cifra avansata de revizionisti se bazeaza pe Registrele cu decese (in germana: Totenbuch) oficiale ale lagarului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagarului. In prezent exista o intensa disputa ideologica in jurul acestor subiecte, intre organizatiile evreiesti si asa-numitii revizionisti.

Studierea Holocaustului in anii 1980 a fost marcata de o dezbatere intre asa-numitii "internationalisti", care sustineau ca solutia finala a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, si asa-numitii "functionalisti" care sustineau ca nazistii au ajuns la solutia finala prin incercari repetate, fara un plan dinainte stabilit.

In anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor si asupra comemorarii victimelor si reprezentarii Holocaustului. Problema unicitatii si universalitatii Holocaustului, cat si politica de genocid constituie centrul cercetarilor la inceputul secolului XXI. Astazi, cercetatorii pun in discutie daca exista diferente intre genocid, in general, si Holocaust, daca si alte victime ale nazistilor au fost victime ale Holocaustului si daca au existat diferente intre politica nazista fata de evrei si politica fata de celelalte victime.