Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

Un portret considerat vechi de două secole a fost reevaluat, dovedindu-se că aparţine lui Da Vinci.
O pictură realizată de Leonardo, dar considerată ca fiind o operă de secol al XIX-lea, a fost reevaluată de curând la adevăratul ei preţ după o cercetare detectivistică, bazată pe „amprentarea“ pictorului. Descoperirea se datorează unui evaluator canadian care a descoperit în marginea de sus-stânga a tabloului urma unui deget al lui Da Vinci, infor-mează cotidianul „The Times“.
Iniţial, pânza de 33x23 cm era privită ca un portret obscur. În 1998, Casa de licitaţii Christie’s din New York o cataloga drept „o lucrare germană de la începutul secolului al XIX-lea“. Combinând tehnicile desenului în cretă, ale schiţei în creion şi ale graficii, pânza a fost vândută acum zece ani la modica sumă de 19.000 de dolari.

Marele naturalist englez, autorul celebrei lucrari "Evolutia speciilor pe calea selectiei naturale" - aparuta în anul 1859 -, datoreaza majoritatea covârsitoare a ideilor sale unei calatorii stiintifice. Este vorba de voiajul dedicat observatiilor stiintifice, efectuat între 1831 si 1836, la bordul vasului "Beagle". Dar doi cercetatori de la Imperial College din Londra au descoperit în manuscrisele sale o fraza care le-a atras atentia, si anume: "...daca sunt cultivate mai multe soiuri de plante în aceeasi zona, productivitatea creste". La ce se referea creatorul darwinismului?
Multa vreme, sursa aceste idei a lui Darwin (1809-1882) a ramas necunoscuta, neexistând nici o explicatie. Dar recent, revista "Science" a publicat rezultatul surprinzator al anchetei întreprinse de cercetatorii operei sale. Astfel, s-a aflat ca la începutul secolului XIX, botanistul englez George Sinclair a amenajat o gradina speciala la Woburn Abbey, în sud-estul Angliei. Acolo existau 240 de mici parcele cultivate cu o mare varietate de plante (inclusiv bazine cu specii acvatice). Sinclair si-a publicat primele observatii în 1816, iar în 1826 a scris un studiu amplu a carui concluzie era urmatoarea: o mare comunitate de specii vegetale este mult mai avantajoasa pentru dezvoltarea plantelor decât un ecosistem sarac în diversitate"... De fapt, aceasta idee revolutionara pentru acele timpuri evidentia pentru prima oara rolul esential al biodiversitatii pentru viata în mediul natural (ecosistem) a plantelor, dar si a insectelor si a altor vietuitoare. 

Era vorba, în consecinta de primul studiu ecologic, pe care marele Darwin l-a apreciat atât de mult, însa nu a mentionat deloc numele lui George Sinclair (trebuie precizat ca termenul de "ecologie" a fost folosit pentru prima data de biologul german Ernst Haeckel, în 1866). Astazi, ideile darwiniste privind biodiversitatea si importanta ei ecosistemica sunt mai actuale decât oricând. Printre observatiile stiintifice si concluziile geniale ale lui Darwin, acea gradina speciala de la Woburn Abbey a avut un rol aparte.

O tara mica dar cu o densitate demografica exceptionala (peste 460 de locuitori/km2). Dar si cu o industrie puternica si o agricultura intensiva care ii permit sa exporte 40% din productie. Si asta in conditii geografice ostile, in care a fost nevoita sa sece mlastinile pentru a le transforma in terenuri agricole si sa smulga marii noi pamanturi, construind totodata diguri impresionante pentru a se proteja de fluxul si valurile marii. Pe acest fundal, Olanda finanteaza proiecte de extindere a habitatului prin realizarea de constructii exceptionale.

In Olanda, peste jumatate din teritoriu se afla sub nivelul marii, riscand in orice moment sa se scufunde. Tara e protejata de diguri inalte asemenea peretilor unui vulcan. Fara ele, apele Marii Nordului, spre vest, dar si cele ale Rinului, la sud, ar ineca o parte a tarii care se afla la cativa metri sub nivelul marii. Peste 65% din teritoiul Olandei e compus din poldere, terenuri recuperate din apele marii, protejate de diguri. Daca n-ar exista, la fiecare flux, aceste pamanturi ar fi inundate. Desi sabia lui Damocles atarna amenintator deasupra Olandei, edilii se concentreaza asupra unui proiect, extrem de ambitios de extindere a habitatului, care va debuta in ianuarie 2000.

In secolul XXI, Olanda va resimti din plin efectele schimbarii climei. E vorba de ridicarea nivelului oceanelor. Din acest punct de vedere, olandezii sunt bine protejati. In ultimii 50 de ani au fortificat coastele cu diguri uriase, cu „dune” inalte, cu baraje. Ceea ce-i ingrijoreaza cu adevarat sunt ploile. Toate modelele climatice prevad o puternica crestere a precipitatiilor in Europa de Nord. O mare parte din apa din scurgeri va alimenta doua mari cursuri de apa: Meuse si Rhin. Acum polderele sunt in siguranta datorita pomparii continue in mare a apei care se infiltreaza. Dar, intr-o zi, acest lucru nu va fi suficient. Daca ploile vor ridica nivelul apelor din canale, acestea se vor revarsa si va inunda o parte a tarii. Un fenomen care a avut loc in 1993 si 1995. De fiecare data, mii de oameni am fost evacuati.

Din 2008, guvernul a cumparat terenuri pentru a le transforma in campii de inundatii, urmand ca apa sa fie canalizata. In aceste conditii, problema spatiului de care sufera olandezii se va accentua. Acestia traiesc ingramaditi (460 locuitori/km2), nevoia de locuinte pana in 2030 fiind de 500.000. Unde vor fi cazati daca se vor pierde teritorii? Pe apa, raspunde guvernul.

Case care urca si coboara

In Olanda casele flotante exista de un secol. E vorba de vase si slepuri modificate si reconstruite pentru a asigura confortul necesar. In ultimii 5 ani, cativa arhitecti s-au lansat in constructia unui alt tip de case, eliminand coca vasului. Peste 200 de locuinte „noua generatie” sunt deja amarate in cele 4 colturi ale tarii. Una dintre localitati e Maasbommel, aflata pe malul fluviului Meuse, la 6 metri sub nivelul marii, protejata de un dig de 6 metri inaltime. Terenurile situate intre dig si rau se considerau a fi improprii pentru constructii intrucat erau inundate in mod repetat. Din 2006, apar case amfibii asezate pe un flotor greu care coboara si urca odata cu nivelul apei. Pe flotor e construita o casa cu unul sau doua etaje. Din lemn si aluminiu, sustinuta de piloni metalici cu o inaltime de 4 metri, instalati pe sol. Cand nivelul apei scade, casa coboara lent, fara sa creeze stres sau disconfort celor care o locuiesc.

Strazi si gradini flotante

In marginea Amsterdamului, in marea Ijmeer, vor fi construite, pe insule artificiale, case flotante cu gradini si locuri de parcare, legate de pamant prin tuburi flexibile care asigura transportul gazelor si electricitatea si printr-o conducta pentru evacuarea apelor uzate. Tuburile flexibile reprezinta singurul punct slab al caselor flotante. Pe pamant e suficient sa le ingropi la 1 metru adancime, pentru a le proteja de variatiile temperaturii. Pe apa, acest lucru nu e posibil. In acest caz, fiecare tub e acoperit cu un fel de fileu electric care le protejeaza de temperaturile joase.

100% ecologic

Se contureaza si ideea constructiei unor case flotante total autonome, care sa produca electricitate, caldura, apa potabila, fara impact asupra mediului. Aceasta casa ideala se afla deja amarata pe vechile docuri din Amsterdam. Constructia a costat nu mai putin de 500.000 de euro! Denumirea acestei bijuterii: Gewoonboot. Un cub elegant din lemn de cedru si din sticla pe care se afla panouri solare producatoare de electricitate. Casa recupereaza caldura apelor uzate facandu-le sa circule sub planseul vasului. Apa de ploaie e recuperata pe acoperis si dirijata spre toalete.

Cea mai impresionanta inovatie se afla in... ceasca de cafea, preparata din apa reciclata. Ape uzate de la toalete, dus si chiuvete. Pare incredibil dar chiar asa stau lucrurile. Apele sunt recuperate in gropi septice, una pentru toalete, alta pentru bucatarie, alta pentru sala de baie. Dupa decantare, apele converg spre un bazin exterior unde e plantata o cultura de bambus si stuf. O parte a apei e aspirata de plante, evaporandu-se, iar restul e filtrat trecand printre radacini, in timp ce bacteriile din pamant digera deseurile organice. Dupa o noua filtrare si o trecere prin ultraviolete pentru a elimina bacteriile, apa redevine potabila. Complicat, foarte complicat, dar sistemul functioneaza.

Gewoonboot nu e decat un prototip dar care deschide perspective noi pentru olandezi. Un proiect iesit din comun apartine unei tinere arhitecte (26 ani), Bart van Bueren, care a imaginat un oras compus din case semi-sferice prinse pe un pilon de beton instalat in solul marin (in marea Iymeer), conectat la un dig in care vor fi instalate mijloace de comunicatie terestra. Fiecare „balon de sapun” contine 60 de apartamente, in jurul unei gradini centrale. Alte „baloane” vor functiona ca centrale solare sau de tratare a apelor. Daca proiectul va fi viabil, se vor adauga noi si noi „baloane” pana se va ajunge la o metropola! Cel mai greu in acest proiect fezabil, va fi convingerea oamenilor sa locuiasca in „baloane”.

O tara mica dar cu o densitate demografica exceptionala (peste 460 de locuitori/km2). Dar si cu o industrie puternica si o agricultura intensiva care ii permit sa exporte 40% din productie. Si asta in conditii geografice ostile, in care a fost nevoita sa sece mlastinile pentru a le transforma in terenuri agricole si sa smulga marii noi pamanturi, construind totodata diguri impresionante pentru a se proteja de fluxul si valurile marii. Pe acest fundal, Olanda finanteaza proiecte de extindere a habitatului prin realizarea de constructii exceptionale.

In Olanda, peste jumatate din teritoriu se afla sub nivelul marii, riscand in orice moment sa se scufunde. Tara e protejata de diguri inalte asemenea peretilor unui vulcan. Fara ele, apele Marii Nordului, spre vest, dar si cele ale Rinului, la sud, ar ineca o parte a tarii care se afla la cativa metri sub nivelul marii. Peste 65% din teritoiul Olandei e compus din poldere, terenuri recuperate din apele marii, protejate de diguri. Daca n-ar exista, la fiecare flux, aceste pamanturi ar fi inundate. Desi sabia lui Damocles atarna amenintator deasupra Olandei, edilii se concentreaza asupra unui proiect, extrem de ambitios de extindere a habitatului, care va debuta in ianuarie 2000.

In secolul XXI, Olanda va resimti din plin efectele schimbarii climei. E vorba de ridicarea nivelului oceanelor. Din acest punct de vedere, olandezii sunt bine protejati. In ultimii 50 de ani au fortificat coastele cu diguri uriase, cu „dune” inalte, cu baraje. Ceea ce-i ingrijoreaza cu adevarat sunt ploile. Toate modelele climatice prevad o puternica crestere a precipitatiilor in Europa de Nord. O mare parte din apa din scurgeri va alimenta doua mari cursuri de apa: Meuse si Rhin. Acum polderele sunt in siguranta datorita pomparii continue in mare a apei care se infiltreaza. Dar, intr-o zi, acest lucru nu va fi suficient. Daca ploile vor ridica nivelul apelor din canale, acestea se vor revarsa si va inunda o parte a tarii. Un fenomen care a avut loc in 1993 si 1995. De fiecare data, mii de oameni am fost evacuati.

Din 2008, guvernul a cumparat terenuri pentru a le transforma in campii de inundatii, urmand ca apa sa fie canalizata. In aceste conditii, problema spatiului de care sufera olandezii se va accentua. Acestia traiesc ingramaditi (460 locuitori/km2), nevoia de locuinte pana in 2030 fiind de 500.000. Unde vor fi cazati daca se vor pierde teritorii? Pe apa, raspunde guvernul.

Case care urca si coboara

In Olanda casele flotante exista de un secol. E vorba de vase si slepuri modificate si reconstruite pentru a asigura confortul necesar. In ultimii 5 ani, cativa arhitecti s-au lansat in constructia unui alt tip de case, eliminand coca vasului. Peste 200 de locuinte „noua generatie” sunt deja amarate in cele 4 colturi ale tarii. Una dintre localitati e Maasbommel, aflata pe malul fluviului Meuse, la 6 metri sub nivelul marii, protejata de un dig de 6 metri inaltime. Terenurile situate intre dig si rau se considerau a fi improprii pentru constructii intrucat erau inundate in mod repetat. Din 2006, apar case amfibii asezate pe un flotor greu care coboara si urca odata cu nivelul apei. Pe flotor e construita o casa cu unul sau doua etaje. Din lemn si aluminiu, sustinuta de piloni metalici cu o inaltime de 4 metri, instalati pe sol. Cand nivelul apei scade, casa coboara lent, fara sa creeze stres sau disconfort celor care o locuiesc.

Strazi si gradini flotante

In marginea Amsterdamului, in marea Ijmeer, vor fi construite, pe insule artificiale, case flotante cu gradini si locuri de parcare, legate de pamant prin tuburi flexibile care asigura transportul gazelor si electricitatea si printr-o conducta pentru evacuarea apelor uzate. Tuburile flexibile reprezinta singurul punct slab al caselor flotante. Pe pamant e suficient sa le ingropi la 1 metru adancime, pentru a le proteja de variatiile temperaturii. Pe apa, acest lucru nu e posibil. In acest caz, fiecare tub e acoperit cu un fel de fileu electric care le protejeaza de temperaturile joase.

100% ecologic

Se contureaza si ideea constructiei unor case flotante total autonome, care sa produca electricitate, caldura, apa potabila, fara impact asupra mediului. Aceasta casa ideala se afla deja amarata pe vechile docuri din Amsterdam. Constructia a costat nu mai putin de 500.000 de euro! Denumirea acestei bijuterii: Gewoonboot. Un cub elegant din lemn de cedru si din sticla pe care se afla panouri solare producatoare de electricitate. Casa recupereaza caldura apelor uzate facandu-le sa circule sub planseul vasului. Apa de ploaie e recuperata pe acoperis si dirijata spre toalete.

Cea mai impresionanta inovatie se afla in... ceasca de cafea, preparata din apa reciclata. Ape uzate de la toalete, dus si chiuvete. Pare incredibil dar chiar asa stau lucrurile. Apele sunt recuperate in gropi septice, una pentru toalete, alta pentru bucatarie, alta pentru sala de baie. Dupa decantare, apele converg spre un bazin exterior unde e plantata o cultura de bambus si stuf. O parte a apei e aspirata de plante, evaporandu-se, iar restul e filtrat trecand printre radacini, in timp ce bacteriile din pamant digera deseurile organice. Dupa o noua filtrare si o trecere prin ultraviolete pentru a elimina bacteriile, apa redevine potabila. Complicat, foarte complicat, dar sistemul functioneaza.

Gewoonboot nu e decat un prototip dar care deschide perspective noi pentru olandezi. Un proiect iesit din comun apartine unei tinere arhitecte (26 ani), Bart van Bueren, care a imaginat un oras compus din case semi-sferice prinse pe un pilon de beton instalat in solul marin (in marea Iymeer), conectat la un dig in care vor fi instalate mijloace de comunicatie terestra. Fiecare „balon de sapun” contine 60 de apartamente, in jurul unei gradini centrale. Alte „baloane” vor functiona ca centrale solare sau de tratare a apelor. Daca proiectul va fi viabil, se vor adauga noi si noi „baloane” pana se va ajunge la o metropola! Cel mai greu in acest proiect fezabil, va fi convingerea oamenilor sa locuiasca in „baloane”.

In ultimele decenii, influentata desigur de descoperirile antropologice si de opiniile savantilor, mass media a creat stramosilor nostri din preistorie imaginea unor fiinte total neajutorate in fata stihiilor naturii, a bolilor si a dusmanilor naturali – carnasiere, reptile, insecte veninoase. Niste fiinte a caror existenta se afla sub o permanenta amenintare si care doar printr-un miracol au supravietuit, gratie in mare masura dezvoltarii capacitatilor cognitive.
Antropologul australian Peter McAllisster a publicat recent o carte – „Manthropology” – in care demonteaza punct cu punct asemenea teorii, dovedind ca dimpotriva, omul primitiv era un adevarat atlet, de o forta si o vitalitate de neegalat de catre contemporanii nostri... „Omul modern este un molau. De fapt, suntem cu totii cea mai jalnica generatie de Homo sapiens care a mers vreodata pe Pamant” – sunt cuvintele socante cu care se deschide lucrarea lui McAllister.
De prisos sa precizam ca volumul, devenit instantaneu best-seller la Antipozi, a fost intampinat de o avalansa de critici, din partea comunitatii stiintifice. Insa savantul australian aduce, in sprijinul acidelor sale pareri, si argumente imbatabile. El este de parere ca aborigenii australieni de acum cateva mii de ani il puteau depasi lejer pe cel mai rapid om al planetei, Usain Bolt, intr-o cursa de alergari si vorbeste despre tinerii Tutsi din Ruanda, care in timpul ceremoniilor de initiere dovedesc o detenta ce i-ar putea lasa fara replica pe cei mai medaliati saritori in inaltime.

Femeile primitive l-ar fi batut pe Arnold

Concluziile lui McAllister cu privire la viteza aborigenilor de acum 20.000 de ani se bazeaza pe o serie de amprente plantare, conservate in argila unei foste albii lacustre din sudul Australiei. Pe aici au alergat candva sase oameni primitivi, in urmarirea prazii si potrivit analizelor efectuate asupra adancimii si a frecventei amprentelor, acesti oameni ar fi putut atinge viteza de 37 km/ora! Prin comparatie, Usain Bolt, medaliatul cu aur la ultimele Jocuri Olimpice, desfasurate la Beijing, a atins o viteza de 42 km/ora dar sa nu uitam ca el alerga pe o pista adecvata pentru atletism in vreme ce primitivii fugeau pe malul mocirlos al unui lac!

„Putem presupune ca alergau cu viteza maxima, pentru ca este evident ca urmareau prada – am gasit si urme de copite, apartinand unei creaturi erbivore. Dar daca puteau atinge 37 km/ora pe un teren moale, in care picioarele li se afundau, impiedicandu-i sa se miste cu usurinta, nu e deloc gresit sa credem ca ei l-ar fi putut depasi pe Bolt, daca ar fi beneficiat de toate avantajele de care dispune acesta”, crede McAllister.
Antropologul de la Antipozi spune ca o femeie primitiva avea o capacitate musculara cu 10% mai mare decat a unui barbat modern. Antrenata adecvat, ea l-ar fi invins fara probleme la skandenberg pana si pe Arnold Schwarzenegger, actualul guvernator al Californiei si fost campion mondial la culturism, in anii lui de glorie. „Femeile primitive aveau antebratul mai scurt si prin urmare aveau mai multa forta in mana, deci l-ar fi doborat lejer pe Arnold”.
Iar exemplele oferite de McAllister in privinta superioritatii fizice a stramosilor nostri nu se opresc aici. „Daca ar fi participat la Olimpiadele moderne, oamenii trecutului ar fi fost campioni. Ganditi-va la legionarii romani care marsaluiau zilnic pana la 60 km, purtand un echipament de peste 40 kg, la vaslasii din Grecia antica, depasind de departe performantele canotorilor actuali. Chiar si azi, oamenii care traiesc la nivelul comunei primitive, dovedesc abilitati fizice care ne umilesc: aborigenii australieni arunca sulita la 110 m lungime, in conditiile in care recordul mondial la aceasta proba este de 98 m!
In opinia australianului, „vinovata” pentru moliciunea omului modern este revolutia tehnologica si dezvoltarea fara precedent, in ultimii ani, a ciberneticii. „Corpul uman este foarte plastic si raspunde la stres. In ultimele cinci milenii am pierdut 40% din lungimea oaselor lungi, si avem tot mai putina incarcatura musculara pe ele. Pur si simplu nu mai suntem expusi provocarilor carora oamenii primitivii erau obligati sa le faca fata. Daca nu ne intoarcem la natura si la miscarea fizica, riscam sa devenim niste schelete ambulante care nu vor mai fi in stare nici macar sa suporte o cutie craniana devenita prea grea pentru ele!”, avertizeaza McAllister.

             Originar dintr-o familie protestanta din Devon, Walter Raleigh s-a afirmat, inca din tinerete, ca un razboinic priceput si crud, participand la suprimarea revoltelor care au tulburat Irlanda in timpul domniei Elisabeta I si acaparand pamanturile irlandezilor in nume propriu. In 1585, el a fost innobilat de regina, drept rasplata pentru intemeierea coloniei Virginia, din Lumea Noua - colonie numita astfel in cinstea „suveranei fecioare” – Elisabeta, care, in ciuda renumelui sau pare sa fi avut legaturi amoroase cu multi curteni si chiar cu Raleigh! O a doua calatorie in America, din 1587, ii va permite lui Raleigh sa colonizeze insula Roanoke, o intreprindere care se va dovedi in cele din urma un esec.
              Foarte apreciat de regina, care l-a incarcat de daruri si de titluri, Raleigh se va impune drept unul dintre cei mai influenti curteni de la curtea Angliei. In 1591, el s-a casatorit in secret cu Elizabeth Throckmorton, o domnisoara de onoare a reginei, pe care o lasase insarcinata si care ii va naste un fiu, Damerei, ce probabil nu a supravietuit foarte mult. Regina va afla curand despre „isprava” lui Raleigh, fapt ce va duce la caderea acestuia in dizgratie si chiar arestarea sa, pentru o scurta vreme. Navigatorul nu va reveni la curte decat peste cativa ani, fara sa se desparta insa de sotia lui, care-i va mai darui doi fii, Walter si Carew.
            In 1594, el intra in posesia unei marturii spaniole privind existenta, in America de Sud, a legendarului El Dorado, taramul aurului si exploreaza estul Venezuelei, obsedat de dorinta de a gasi acest fabulos teritoriu. Moartea Elisabetei va provoca iarasi caderea in dizgratie a marelui explorator, fiindca noul rege, Iacob, nu-l vedea deloc cu ochi buni. Arestat pentru un presupus complot contra suveranului, Raleigh va sta inchis in Turnul Londrei pana cand, in 1616, va fi eliberat spre a conduce o a doua expeditie in cautarea lui El Dorado. Atacarea unui fort spaniol va duce la protestul ambasadorului spaniol la Londra si Raleigh va fi executat din porunca regelui Iacob, ultimele sale cuvinte fiind, cu referire la securea calaului: „Iata un leac amar, dar care ma va vindeca de toate suferintele si bolile”.

Natura ascunde inca multe taine. Cercetatorii sunt tot mai uimiti de cate specii de vietuitoare traiesc pe pamant sau in adancul apelor despre care nu se cunoaste nimic. De aceea, Institutul pentru Explorarea Speciilor din cadrul Universitatii de Stat din Arizona (SUA), impreuna cu un comitet international de taxonomisti (biologi specializati in clasificarea vietuitoarelor), obisnuieste sa alcatuiasca, in fiecare an, o lista, un fel de „top” al celor mai deosebite specii de vietuitoare descrise dar si publicate in reviste de specialitate.

Dintre miile de specii pe care savantii le-au descris intr-o revista de inalta tinuta stiintifica, in anul 2008, organizatia mentionata mai sus a ales doar zece pe care le-a enumerat in „lista de onoare”. Criteriile de alegere sunt destul de diverse dar la fel de subiective. Stim cu totii, dar mai ales cercetatorii, ca fiecare specie are rolul ei bine definit in natura incat nici una nu poate fi considerata mai importanta ca alta. Doar omul, in intentia sa de-a demonstra ca este mai presus de randuiala naturii, incearca sa creeze o scara a valorilor si printre vietuitoare. Lista intocmita nu este altceva decat o modalitate de atragere a atentiei lumii asupra importantei cercetarilor de taxonomie si asupra ideii, despre care vorbeam mai sus, cu privire la imensitatea si complexitatea naturii vii. Sa vedem, asadar, care au fost noutatile descoperite in 2008 de catre cei ce se ocupa de biodiversitatea Terrei. Ne vom opri doar asupra catorva dintre cele trecute in „topul” celor mai deosebite specii, restul, enumerandu-le.

Palmierul urias

Este gigantic si are o infatisare spectaculoasa. Creste numai intr-o anumita regiune restransa din nord-vestul Madagascarului. Cercetatorii au descoperit circa 100 de exemplare si, din acest motiv, s-a pus problema conservarii speciei. O astfel de masura este cu atat mai importanta cu cat uriasul palmier infloreste numai o singura data in viata. Are o inflorescenta uriasa cu sute de flori iar dupa ce fructifica, planta ...moare. Pentru ca specia sa nu dispara, savantii au colectat semintele palmierului gigant si le-au distribuit celor pasionati in cresterea acestor specii, stimuland astfel, strangerea de fonduri pentru salvarea palmierului urias de la disparitie.

Cel mai mic sarpe din lume

Ajunge la doar 10 cm lungime si este subtire cat o mina de creion. A fost descoperit in insulele Barbados din Marea Caraibelor. Herpetologul S. Blair Hedges, specialist in studiul amfibienilor si reptilelor, a descris aceasta specie ca fiind la limita minima a dimensiunilor posibile pentru o specie de sarpe. Deoarece specia a fost gasita pe o arie restransa din padurile din estul Barbadosului, iar pe insula se afla o populatie numeroasa, biologii isi fac mari griji pentru viitorul acestei specii.

Calutul de mare pitic

Este o mica vietate marina de marimea unui... bob de mazare. Cu toate acestea, este vertebrat si anume, un peste. Lungimea calutului de mare pitic (Hipocampus satomiae) este de numai 13,8 mm. El a fost descoperit in apele insulei Borneo (partea indoneziana), numita Kalimantan. Denumirea stiintifica a capatat-o dupa numele scafandrului care l-a colectat din adancuri. O data cu aceasta specie au mai fost descrise alte doua specii de caluti de mare, ceea ce demonstreaza cat de variata este imensitatea oceanelor si marilor de pe planeta.

Cea mai lunga insecta din lume


Are peste o jumatate de metru lungime si a fost descoperita in partea malaeziana a insulei Borneo. Este o insecta din ordinul Phasmida, un grup ce cuprinde peste 300 de specii, dintre care multe sunt spectaculoase ca infatisare. Respectivele insecte sunt foarte greu de observat, ele fiind renumite pentru camuflajul adoptat. Unele seamana cu niste ramuri, in timp ce altele iau forma si culoarea unor frunze, confundandu-se perfect cu mediul in care traiesc. Specia nou descoperita, denumita de specialisti Phobaeticus chani face parte din grupul insectelor denumite „betele ambulante”.

Arborele de cafea fara... cofeina


Este o specie de planta inrudita cu cele din care se obtine cafeaua dar ale carei „boabe” (seminte in realitate) nu contin cofeina. Planta, originara din Camerun, ar putea sta la baza producerii unor tipuri de cafea lipsite in mod natural de cofeina. Astfel, s-ar elimina procesele chimice prin care trec acum boabele de cafea al caror continut de cofeina este destul de mare. Celelalte specii publicate in insolitul „top” sunt: „Melcul fantoma fara cochilie” care este... carnivor; „Varul lui Nemo” – un pestisor mic, colorat in albastru viu; „Materpisus Attenboroughi” – fosila unui peste ce a trait, pare-se, acum 335 milioane de ani in urma; „Bacteria din fixativ” care traieste chiar in fixativul de par si o „Cochilie mai putin obisnuita” ce se rasuceste in jurul a patru axe, intr-un mod cu totul arhaic. O lume a vietuitoarelor care uimeste si intriga stiinta.

Tara incarcata de istorie si traditii, Marea Britanie si-a ridicat de-a lungul secolelor o capitala stralucitoare in ciuda perdelei de ceata care o apasa din cand in cand. Dintre cladirile simbol ale acestei capitale putine sunt atat de invaluite in mister si legenda ca Turnul Londrei. Aflat pe malul Tamisei, in stricta apropiere a vestitului „Tower Bridge”, podul a carui platforma, formata din doua segmente, se ridica pentru a permite trecerea vaselor, Turnul are o vechime de peste 900 de ani. Din complexul de odinioara, Turnul Alb constituie partea cea mai veche si a supravietuit pana in zilele noastre, fiind construit de William Cuceritorul.

De fapt lucrarile, care au inceput in 1080, si s-au terminat in 1097, au fost atent supravegheate de Gundolph, episcop de Rochester. Cu zidurile sale groase de 5 metri si inalte de 30 erau un adapost sigur si in acelasi timp reprezenta, pentru populatia anglo-saxona, semnul vizibil al puterii normande. Zidul interior cu cele 13 turnuri a fost construit de Henric al III-lea (1216-72) cand au fost aduse aici si bijuteriile Coroanei. In 1240 a fost zugravit in alb si de aici i se trage numele sub care este cunoscut. In timpul lui Henric al VIII-lea (1509-49) turnul a fost restaurat si ultimul suveran care a avut resedinta in fortareata a fost Iacob I Stuart (1603-25).

De-a lungul anilor Turnul a fost resedinta regala, inchisoare, armurarie si pentru o vreme a gazduit chiar o menajerie. Faima acestui monument, poate cel mai vizitat din Londra, este cauzata si de personajele ilustre care au fost inchise aici, cele mai multe gasindu-si chiar sfarsitul. In Turnul Insangerat au fost ucisi „micii printi” si pe „Poarta Tradatorilor” au intrat o multime de prizonieri printre care Walter Raleigh si Guy Fawkes. In Turnul Verde au fost ucise Lady Jane Gray si sotiile lui Henric al VIII-lea, Katharine Howard si Anne Boleyn.

Bijuteriile Coroanei, expuse in Turn, sunt de o bogatie si de o frumusete greu de imaginat. Sunt podoabe purtate in timpul ceremoniilor, cele mai vechi datand din 1661, inlocuindu-le pe cele distruse de Cromwell in 1649, dupa executia lui Carol I. Exista aici 12 coroane, o sfera de aur – Globy Royal, un sceptru impodobit cu un diamant de 530 carate, Steaua Africii, inelul Monarhului, sabii regale si multe altele.

Legenda spune ca toate aceste obiecte de pret sunt pazite de fantome care bantuie turnul. De teama acestora putini se apropie de fortareata dupa apusul Soarelui dar povestile de groaza nu-i sperie pe gardienii imbracati in costume din epoca Tudor, cunoscuti sub numele de Beefeaters (mancatori de biftec) deoarece pentru slujba lor erau odinioara rasplatiti cu ratii zilnice de carne de vaca. Acestia par sa iubeasca noaptea, mai ales atunci cand are loc traditionala ceremonie a cheilor. Este momentul in care toti ocolesc fortareata in spatele sefului lor, purtator al unei lanterne.

Ansamblul contine si o biserica normanda, Capela Sfantul Ioan Evanghelistul, considerata cea mai veche biserica din Londra. In Turn sunt ingrijiti cu devotament cativa corbi. Traditia spune ca trebuie sa existe cel putin 6 asemenea pasari atent supravegheate de Maestrul Corbilor. Este adanc inradacinata, in mintea locuitorilor, credinta ca Ma-rea Britanie va trai atat cat traieste Londra, Londra cat va exista Turnul, iar Turnul va ramane in picioare cat timp vor exista corbi in el.

Interioarele pastreaza mobile si diferite obiecte care oglindesc viata dusa aici in timpul lui Henry al III-lea sau Edward I. Sunt impresionante de asemenea colectiile de arme si armurile expuse in cele trei etaje sub lozinca „Imbracat pentru a ucide”. Toate evoca putere, bogatie si psihologia celor care au condus Imperiul Britanic. O noua expozitie este inchinata lui Henric al VIII-lea, razboinic, sportiv si rege, celebrand 500 de ani de la urcarea acestuia pe tronul tarii.

Potrivit dictionarului explicativ gurmand este acea persoana care, fara a fi neaparat supraponderala, prefera mancarurile gustoase, ba poate fi considerat chiar un „estet al alimentatiei”, intrucat gurmanzii sunt, de obicei, mai atrasi de o masa aranjata cu gust decat de una pur si simplu bogata. Exemplele de gurmanzi, de-a lungul istoriei, sunt extrem de numeroase, de la aristocratii Romei antice, unde un asemenea personaj, numit Vitellius, a ocupat chiar tronul imperial, la un moment dat, pana la suveranii, feudalii dar si calugarii din Evul Mediu sau chiar de mai tarziu – insusi Ludovic XIV, „Regele-Soare” era un mancau rafinat. Am putea crede ca epoca moderna, in care oamenii de seama au manifestat o deosebita atentie pentru „imaginea publica” a fost saraca in gurmanzi. Nimic mai fals: ea l-a dat lumii pe cel mai mare „flamanzila” al tuturor timpurilor: americanul James Buchanan Brady.

Valoarea nu asteapta ca anii s-o masoare

Nascut intr-o familie modesta, de origine irlandeza, din New York, Brady a muncit de mic, spre a-si castiga painea. La nici 12 ani a fost angajat ca usier la un hotel, apoi a devenit curier, strabatand zilnic orasul, calare pe o bicicleta. Norocul vietii sale a fost un anunt dat de serviciile feroviare americane, care angajau tineri functionari pentru Gara Centrala din New York. Brady s-a inscris la concurs si, desi nu avea o educatie aleasa, fiind mai curand autodidact, a reusit sa convinga juriul de istetimea sa neobisnuita.

Harnic, iute, priceput si extrem de rezistent din punct de vedere fizic – venea la serviciu cand inca nu se lumina de ziua si pleca ultimul, aproape de miezul noptii, deseori chiar preferand sa doarma pe o canapea veche din birou – tanarul a fost numit adjunct al sefului garii la doar 21 de ani! Doi ani mai tarziu, el a intuit, cu abilitatea mercantila ce-l va insoti toata viata, ca s-ar putea imbogati daca ar deveni agent de vanzari pentru companiile ce faceau afaceri cu statul american, in domeniul feroviar. Asa a ajuns sa vanda fostilor lui colegi din Caile Ferate produse ale firmelor Manning, Maxwell si Moore, care fabricau material feroviar sau diverse accesorii folosite la construirea trenurilor.

Mancatul era singura sa placere

Nu-i de mirare ca in curand, tanarul va ajunge unul dintre cei mai bogati oameni din America si-si va schimba radical stilul de viata. In adolescenta, James, „Jim” cum ii spuneau toti, fusese un baiat slab si desirat; acum, ajuns la maturitate, a inceput sa se ingrase vazand cu ochii, pe masura ce dadea de traiul bun. La 30 de ani era deja un munte de om si spunea ca nu vrea sa traiasca decat sa manance, pentru ca este singura sa placere. Avand milioane de dolari la dispozitie, nu i-a fost greu sa-si satisfaca aceasta placere si curand, ospetele sale sardanapalice au inceput sa fie prezentate pe larg in presa bulevardiera. Programul de viata al acestui excentric merita prezentat.

Dupa ce se scula, foarte de dimineata – probabil pentru ca stomacul ii dadea ghes, cerandu-si drepturile, sa paraseasca patul si sa treaca la masa! – cerea sa i se aduca imediat micul dejun. Care, la drept vorbind, numai mic nu era, fiind compus, de obicei, dintr-o omleta facuta din 6 oua, o duzina de costite de porc, paine de secara, cartofi prajiti, o fleica zdravana de vita in sange, totul stropit cu o carafa de 4 litri de suc de portocale, pe care milionarul il numea „nectarul zeilor”. Omul trecea apoi, cu burta relativ plina, la afaceri dar probabil ca numai la calcule si socoteli nu-i statea gandul, intrucat, la ora 1 fix, se grabea iar la masa.

„Bucatica lui Diamond Jim”

Nu-i placea sa manance singur, asa ca de obicei isi invita prietenii la restaurantul sau favorit din New York, proprietatea unui imigrant de origine franceza, Charles Rector, care-l numea pe Brady „cei mai buni 25 de clienti ai mei”, facand aluzie la apetitul insatiabil al acestuia. La pranz, infuleca rapid doi homari uriasi, crabi, scoici, stridii si o bucata de friptura de vita de aproape un kilogram – care a dat si numele unui preparat servit si azi in unele restaurante americane, desi nimeni nu se incumeta sa-l manance de unul singur: „bucatica lui Diamond Jim”. Ca desert, manca un platou cu placinte si o tarta cu frisca, band mai multe sticle de apa minerala cu lamaie, o alta preferinta a sa.

Dupa siesta de pranz, Jim se scula – ati, ghicit, desigur – flamand, asa ca mai hapaia o „gustare” cu icre negre si prajituri, care sa-i mai pacaleasca stomacul nesatios pana la ora cinei, servita la ora opt seara. Atunci, milionarul manca la capacitate maxima, sfidandu-i pe medicii care-i spuneau ca se omoara cu zile daca mai mananca asa de mult si asa de tarziu. La inceput, servea, drept aperitiv, doua duzini de scoici, sase crabi si un bol imens de supa de broasca testoasa. Felul principal era format dintr-o rata intreaga, prajita pe pat de legume, sase homari, muschi de vita gatit frantuzeste si nenumarate garnituri vegetale. La final, urma un platou imens de produse de patiserie, dupa care Brady era innebunit, si o cutie de bomboane de ciocolata.

Spionaj gastronomic


Ciocolata ii placea atat de mult incat intr-o zi, aflat la Boston cu afaceri, a vizitat fabrica unui mic producator de bomboane si a cerut ca marfa pe restul anului respectiv sa-i fie destinata doar lui. Cateva sute de cutii le-a trimis prietenilor si, cand patronul s-a plans ca nu mai are ciocolata pe stoc, Brady i-a semnat pe loc un cec de 150.000 dolari (echivalentul a aproape 1 milion de dolari, in banii de azi), pentru construirea unei fabrici mai mari, fara sa-i mai ceara vreodata banii inapoi. Intr-o alta ocazie, aflat la Paris, gurmandului i s-a servit, la restaurantul Marguery un fel de mancare numit „file de sole de Marguery”, preparat cu un sos a carui reteta o cunosteau doar bucatarii si pe care patronul stabilimentului nu a vrut cu nici un chip sa i-o dezvaluie americanului.

Trist, Brady s-a intors acasa dar Rector, bunul sau prieten, a avut o idee: si-a retras fiul de la Universitatea Cornell, unde invata, si l-a trimis in Franta, sub un nume de imprumut. Timp de doi ani, baiatul a lucrat la Marguery, facand tot felul de munci, pana a ajuns sa fie angajat si ca ajutor de bucatar. Astfel, a aflat reteta sosului-minune. A luat primul vapor si s-a intors in America iar in seara cand a ajuns, i l-a preparat lui Brady. Milionarul era in al noualea cer si a cerut nu mai putin de opt portii de sos, spre a-si potoli apetitul: „Daca ai turna sosul asta pe un prosop as fi in stare sa-l mananc pe tot!”, i-a spus el tanarului.

Mancacios, dar si generos

In egala masura, Brady era pasionat de haine fine si de bijuterii si nu se uita la bani cand venea vorba de asa ceva. Se stie ca avea sute de costume facute la comanda si peste 50 de palarii de matase. Patima sa pentru bijuterii era de-a dreptul maladiva: in fiecare seara purta diamante in valoare de 2 milioane de dolari, piatra de la ghiulul sau fiind estimata la cateva sute de mii de dolari. Acest obicei i-a adus porecla „Diamond Jim”. In amintirea zilelor de carausie, isi comandase nu mai putin de 12 biciclete placate cu aur, pe care se plimba in Central Park, in ceasurile de ragaz. Desi n-a fost casatorit si n-a avut copii, Brady a atras ca un magnet femeile.

Cea mai cunoscuta relatie a sa, care a durat aproape trei decenii, a fost cu actrita Lillian Russell, o silfida ajunsa, la maturitate sa cantareasca aproape 100 kg, din cauza prietenei cu Brady, fireste! Totusi, trebuie amintit ca milionarul a fost si un filantrop extrem de generos, donand milioane de dolari spitalelor si asociatiilor de caritate. Desi n-a fumat si n-a pus alcool pe limba in viata lui (atat i-ar mai fi trebuit!), pasiunea sa pentru bunatati i-a venit in cele din urma de hac: a murit in somn, la 61 de ani, din cauza unui atac de apoplexie. Omul se mancase pe sine insusi pana la ultimul dumicat...

Despre savanti se spune mai mereu ca sunt distrati. Nici marii specialisti în tehnica nu sunt, de cele mai multe ori, mai prejos.
Despre savanti se spune mai mereu ca sunt distrati. Nici marii specialisti în tehnica nu sunt, de cele mai multe ori, mai prejos. Unele din greselile pe care acestia le-au facut s-au dovedit însa geniale, schimbând pur si simplu mersul istoriei civilizatiei noastre. Desi geniul ramâne tot al celor care au stiut sa transforme o simpla greseala într-un succes care le-a adus celebritatea...Sapunul care pluteste!
Acum o suta de ani, pentru a se spala, oamenii mai foloseau înca tot felul de cazi imense sau se afundau pur si simplu în apa râurilor. A scapa un sapun din mâna în aceste conditii era neplacut - unde sa-l mai cauti si cât timp? Solutia s-a ivit din întâmplare si... din greseala, în 1879, la Cincinnati, capitala statului Ohio, unde îsi avea sediul firma Procter&Gamble. Un tehnician îsi ia pauza de prânz, dar uita în functiune o instalatie care amesteca temeinic componentele din care se facea sapunul. La întoarcere îsi da seama ca amestecul avea prea mult aer dar are inspiratia sa-l toarne totusi în forme si sa puna sapunurile în vânzare. A doua zi - stupoare! Numarul comenzilor explodeaza. Noul sapun... plutea pe apa si nu mai era nevoie sa-l cauti cu ochii închisi. Era de fapt prima modificare a retetei bazata pe grasime de capra, apa si cenusi bogate în carbonat de potasiu pe care o pusesera la punct... fenicienii cam prin anul 600 î.e.n.!Diamantele sunt pentru totdeauna De data aceasta nu este vorba de celebrul roman al lui James Bond, ci tot de o alta greseala, apartinând a tehnicianului metalurg Pravin Mistry. El înfiintase la Dearborn, Michigan, o firma care facea acoperiri cu titan pentru diverse obiecte, folosind azot si o tehnica laser. Într-o zi însa, monteaza din greseala nu un tub de azot, ci unul de anhidrida carbonica. Si pe banda apar obiectele acoperite cu un strat extrem de dur de... diamant! Care, în fond, nu este decât o forma particulara a carbonului.
S-au patat pantofii! Si i-au îmbogatit pe cei care au stiut sa vada dincolo de o banala eroare o descoperire geniala. În 1953, un chimist de la firma americana 3M, care a inventat banda adeziva, scapa, din nebagare de seama, câteva picaturi din lichidul la care lucra pe pantofi. Încearca sa le scoata cu apa, sapun, un dizolvant - nimic. Atunci îi vine ideea fireasca: daca apa nu le scoate, înseamna ca daca impregneaza întregul pantof cu lichidul respectiv, nici nu o sa patrunda apa prin el! Se nascuse Scotchguard, utilizat astazi pentru protectia tesuturilor si a pielii contra petelor nedorite...Un cauciuc uitat în cuptor Chales Goodyear era cunoscut pentru tot felul de greseli pe care le facea. Sotia sa îl implora sa se apuce de ceva mai "productiv" decât de cauciucul cu care îsi tot facea de lucru. Si care devenea când sfarâmicios la frig, când aproape curgea la caldura prea mare. Tot ce-i ramânea era sa lucreze în secret. Doar ca într-o zi Dna Goodyear se întoarce mai devreme acasa, asa ca Charles se grabeste sa închida cuptorul ...uitând înauntru o bucata de cauciuc. Când a scos de acolo amestecul, a constatat ca era mai rezistent si mai flexibil. Descoperise... vulcanizarea! Anul era 1839...Radar? Nu, cuptor cu microunde Percy Spencer era inginer la Raytheon Company si lucra cu tuburi magnetron, capabile sa genereze unde de frecventa foarte înalta (pâna la 60000 de megaherti), un tub folosit în instalatii radar. Percy stia ca tubul produce si caldura, dar nu credea ca aceasta poate fi atât de mare încât sa-i topeasca un pachet de ciocolata pe care o avea în acelasi buzunar. Dupa primul moment, de suparare din cauza pantalonilor distrusi, îi vine ideea sa apropie tubul de un ou si de o farfurie cu boabe de porumb. Rezultatul - o explozie de floricele si... un ou rascopt. Primele cuptoare cu microunde au fost construite repede dupa aceasta descoperire, dar a fost nevoie sa treaca ani buni pâna când ele sa devina obiectele obisnuite pe care le stim astazi.Sandviciul... de sticla 1903: Edouard Benedictus, un chimist francez, loveste o masa de laborator si de pe ea cade o placa de sticla. Care se sparge, dar îsi pastreaza forma. Intrigat, Benedictus o examineaza si constata ca era acoperita - din greseala, evident - cu o pelicula subtire, asemanatoare plasticului, formata prin evaporarea unei solutii care contine nitroceluloza, alcool si eter. Cum ideea de a realiza o sticla care sa se sparga, dar fara sa raneasca, îl framânta de când vazuse o fetita ranita de un geam care îi cazuse peste mâna, s-a gândit sa faca un... sandvici
de sticla, din doua bucati "lipite" între ele cu adezivul descoperit. Din 1920, inventia a fost preluata pe scara larga la automobile. Rezultatul s-a numit parbriz din sticla duplex!Airbag! John Hetrick, un respectabil locuitor al statului Pennsylvania, se întorcea acasa într-o zi, cu masina, cu sotia si cu fetita lor. Când a vazut stânca ce se rostogolise pe sosea, era prea târziu sa o mai ocoleasca, asa ca a ales solutia de a... intra în sant. Unde masina s-a afundat în noroi. Au coborât, sotia si fata au fost duse acasa, iar el a ramas sa astepte masina de depanare. Când a constatat stupefiat ca masina lui nu patise practic nimic, s-a gândit imediat ca probabil "baia" de namol actionase ca o perna. Asa i-a venit ideea unui "dispozitiv de siguranta" gata sa protejeze masina si pe ocupantii ei în caz de accident. Asa a aparut înca din 1952 primul airbag - perna care se umfla automat si îi protejeaza pe pasageri. De-abia în 1973, însa, primele modele de automobile încep sa monteze dispozitivul lui Hetrick...Inspirata greseala a lui Fleming Unul dintre exemplele clasice de greseala geniala este cel al marelui microbiolog Alexander Fleming, care lucra la spitalul St. Mary din Londra. Distrat cum era, într-o zi pleaca acasa uitând fereastra deschisa la laborator. Pe masa lasase o cultura de stafilococi, pe care a doua zi o gaseste contaminata de o ciuperca - "Penicilinium notatum". El observa o substanta verzuie deasupra vasului continând cultura respectiva, o examineaza la microscop si constata ca... toate bacteriile fusesera ucise. Ideea celebrului antibiotic se nascuse. Mai ramâne sa-l poata fabrica în stare pura si în cantitati suficiente. Ceea ce a facut cu ajutorul a doi medici tineri, Howard Florey si Ernest Chain. În 1941 face primele teste pe oameni; imediat începe productia pe scara industriala, gratie interventiei lui Churchill (pe care Fleming îl salvase de la înec). Fara ca de data aceasta cineva sa mai greseasca, Fleming si cei doi tineri medici primesc, în 1945, Premiul Nobel pentru descoperirea lor.

             Are un numar mare de adepti in tari precum India(unde aceasta religie a aparut), China, Japonia.Intalnirea budismului cu modernitatea a condus la transformarea acestuia intr-o religie misionara;in ultimele decenii se constata un fenomen de raspandire a acestei religii in Occident, proces favorizat de faptul ca oamenii, in fata provocarilor lumii contemporane, cauta sa gaseasca raspunsuri la probleme prin apelul la credinte religioase orientale(budism, islamism etc...)In Japonia, dupaq ultimul razboi mondial, budismul a capatat o mare vitalitate prin aparitia de noi tendinte, care cauta sa reinnoiasca experienta spirituala a acestei stravechi religii.

«Geografia critica(radicala sau marxista) Numim radicală acea viziune a geografiei care privilegiază problematica materialismului istoric şi demersul dialectic ». A. Bailly, H. Béguin, 1982, 2001 “Geografia radicală (numită şi marxistă ori critică) se bazează pe problematica materialismului istoric: orice analiză concretă se înscrie într-un context istoric şi este influenţată de acesta. Conform acestei concepţii bunurile materiale determină în ultimă instanţă însăşi evoluţia istoriei omeneşti.

Interogarea realităţii urmează aşadar problematica precizării structurilor, ideologiilor şi naturii dialectice a fenomenelor sociale care se găsesc în spatele practicilor spaţiale observate. A analiza localizările umane în calitate de raporturi sociale înseamnă prin urmare identificarea încărcăturii structurale a intereselor aflate în interacţiune şi a conflictelor care rezultă de aici.

Materialismul dialectic încearcă să explice cum anume contradicţiile existente în structura unei societăţi generează un efect creator; astfel, problematica critică trimite spre un model de tensiune ce pune accentul pe conflictele revelatoare de strategii".

A. Bailly et H. Béguin, 1982, 2001 Pentru geografia radicală şi mai ales pentru orientarea sa marxistă, spaţiul "este considerat mai degrabă ca un suport pe care se proiectează societatea decât ca un element care are propriile sale dinamici" (Bailly & Béguin, 1982, 2001):

[...] în el însuşi, spaţiul nu are nici un efect general. Semnificaţia relaţiilor spaţiale depinde de caracteristicile proprii ale obiectelor sociale respective (...) Nu există un “spaţiu", există diferite feluri de spaţiu, de relaţii spaţiale sau de spaţializări.

(John Urry, 1987)

Urry, J. - Société, espace, localité, p. 89-101 in Benko, G.B. (dir.) – Les nouveaux aspects de la théorie sociale. De la géographie à la sociologie, Actes du colloque organisé à Paris par le Centre Culturel Canadien, Paradigme, Caen, 1988 Acest fapt este dezvăluit de câmpul conceptual al geografiei radicale, unde prezenţa spaţiului este cel mult subînţeleasă.

Principalele concepte (după Bailly şi Béguin, op. cit.): 1) Consumul. Consumul este considerat ca un proces social de apropriere a produselor, reglat de modul de producţie şi de matricea socială în care se defăşoară. Această matrice socială permite înrădăcinarea ideologiilor, adică asimilarea contradicţiilor trăite de grupul respectiv în procesul de reproducţie socială. Orice fenomen ne trimite astfel la raporturile de producţie (mijloace de producţie, tip de proprietate, forţa de muncă) şi de reproducţie a raporturilor sociale. Consumul este în acelaşi timp expresia şi mijlocul de concretizare a producţiei, a distribuţiei sale şi a schimburilor, adică a realizării spaţiale a transferurilor.

2) Clasa socială. Sunt numite clase grupurile de indivizi care se disting prin locul pe care îl ocupă într-un sistem, istoriceşte definit, de producţie socială. Aceste grupuri sunt dominante sau dominate. În acest câmp semantic se situează şi alte concepte apropiate: poziţie de clasă (care reflectă interesele claselor prezente), forţă socială (care se manifestă în procesul luptei pentru apărarea intereselor structurale ale fiecărei clase), etc. După definirea conceptelor, demersului dialectic îi rămâne: 1) – să definească şi să analizeze mizele care întreţin lupta de clasă prin intermediul raporturilor sociale (de exemplu controlul aproprierii plus-valorii, a mijloacelor de producţie, a ideologiilor de consum) şi

2) – să stabilească observaţiile necesare sesizării proceselor, să analizeze informaţiile asupra elementelor constitutive ale claselor, să claseze rezultatele în tipologii şi să interpreteze ansamblul relaţiilor stabilite prin raportarea continuă la mecanismele sistemului social.

Astfel, prin intermediul analizei dialectice, se pot utiliza conceptele antagoniste (capital-muncă, centru-periferie, natură-cultură, etc.) pentru a clarifica dinamicile societăţilor şi pentru a realiza, de exemplu, o tipologie a internaţionalizării capitalului, a exploatării forţelor productive pentru a revela logicile de acumulare ale centrelor (adică în ţările capitaliste avansate, unde se găseşte concentrat capitalul fix). Periferia este prin urmare considerată a fi un spaţiu în care se investeşte pentru a se putea profita de forţa de muncă ieftină şi pentru a creşte astfel plus-valoarea diferenţială. Spaţiul periferic capăta astfel sens doar prin luarea în calcul a raporturilor economice şi sociale.

Albert Einstein scria intr-o scrisoare, in ultimul an de viata, ca religiile sunt "legende primitive, copilaresti", contrazicand astfel teoria potrivit careia acesta ar fi crezut in existenta unui creator.
Opiniile lui Einstein despre religie au fost indelung dezbatute, multi agatandu-se de fraze ale acestuia precum "El (Dumnezeu, n.r.) nu da cu zarul", ca o dovada ca el credea in existenta unui creator. 
Insa aceasta ultima scrisoare, adresata de Einstein filozofului Eric Gutkind si care nu fusese data publicitatii, arata ca savantul nu credea deloc in existenta lui Dumnezeu, spre sfarsitul vietii.