Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

Anul constructiei:
Piramida lui Keops a fost construita undeva intre anii 2700-2500 I.C.
Locatie:
Platoul de la Gizeh in Egipt, langa Cairo.
Istorie:
“Marea Piramida” a fost cea mai inalta constructie din lume mai mult de 43 de secole, pana in secolul al IX-lea in 1889 cand a fost construit Turnul Eiffel. Una dintre primele mentionari asupra existentei si descrierii piramidelor din Egipt a fost facuta de istoricul grec Herodot intr-o carte de istorie scrisa de el. Herodot a vizitat Egiptul in anul 450 I.C. De-a lungul secolelor, Marea Piramida a stimulat imaginatia oamenilor. S-au facut speculatii cum ca ar fi fost construita ca observator astronomic sau ca este o simpla constructie geometrica a unei civilizatii demult disparute. Suntem siguri ca nu va sunt straine nici teoriile cum ca ar fi o constructie realizata de civilizatii extraterestre. Cei mai multi arheologi accepta insa teoria ca piramidele din Egipt nu au fost decat unele dintre cele mai mari morminte ale faraonilor.
Descriere:
Piramidele egiptene sunt cele mai vechi dintre “Cele 7 Minuni ale Lumii” si singurele care au supravietuit timpului. Desi pe platoul de la Gizeh sunt 10 piramide, cea a lui Keops (al doilea rege din a patra dinastie) este cea mai mare dintre ele si se crede ca numai ea a fost inclusa intre “Minunile Lumii”. Este cunoscuta ca “Marea Piramida” si a fost construita din 2.300.000 de blocuri de piatra, fiecare bloc cantarind in medie 2,5 tone. Este inalta de 137 de metri (a pierdut 9 metri din inaltime in timp) si are laturi de 230 de metri. Unghiul de inclinare al laturilor este de 51 de grade si 51 de minute. Fiecare colt este indreptat cu precizie catre fiecare dintre cele 4 puncte cardinale (nord, vest, sud si est). Pe latura dinspre nord se afla intrarea. In piramida au fost descoperite o serie de coridoare, galerii si gauri de aerisire. Camera mortuara a faraonului se afla chiar in mijloc, in “inima” piramidei si este accesibila numai din “Marea Galerie” in care se ajunge pe un culoar ascendent. Peretii acestei camere sunt construiti din granit rosu, iar pietrele au fost imbinate atat de bine, incat nu intra printre ele nici macar o carte de joc. In piramida a mai fost construita si o camera mortuara a reginei. Regretabil este faptul ca atat comoara cat si mumia lui Keops nu au fost gasite. Se crede ca au cazut prada jefuitorilor de morminte.

Anul constructiei:
Se crede ca au fost construite in jurul anului 600 I.C.
Locatie:
In Babilon, pe partea estica a Eufratului, aproximativ la 50 de km sud de Bagdadul de azi din Irak.
Istorie:
Aceste gradini despre care nu se poate spune cu siguranta ca au existat, se presupune ca au fost construite de regele Nabucodonosor al II-lea, fiul lui Hamurabi. El le-a construit pentru una dintre sotiile sale bolnave, pentru a-i alina dorul de muntii si gradinile din locul ei natal numit Media. De asemenea mai exista o teorie, mai putin crediblila insa, ca aceste gradini au fost construite de Semiramiza, regina asiriana, in al cincilea ei an de domnie. Ceea ce ridica un mare semn de intrebare privind existenta acestor gradini este faptul ca nici unul dintre cei care au lasat in scrierile lor date despre Babilon, nu au vazut cu proprii ochi aceste gradini. Insasi tablele ramase din timpul lui Nabucodonosor nu contin date despre Gradinile Suspendate, ci numai despre descrierea palatului, a orasului Babilon si ale zidurilor acestuia. Arheologii inca mai cauta dovezi evidente despre aceste gradini pentru a trage o concluzie reala cu privire la existenta lor.
Descriere:
Philo din Bizant spune despre aceste gradini: “Gradinile Suspendate au plante cultivate deasupra nivelului solului si radacinile copacilor sunt infipte intr-o terasa superioara mai degraba decat in pamant. Intreaga greutate este sustinuta de coloane de piatra. Apa era ridicata cu un sistem de scripeti si curgea de sus pe canale special amenajate. Aceste ape irigau intreaga gradina saturind radacinile plantelor si tinind umeda intreaga zona. Aceasta face ca iarba sa fie permanent verde si copacii bine dezvoltati."
Geograful grec Strabo, care a descris gradinile in secolul I I.C., a spus: "Gradinile constau in terase ridicate una deasupra celeilalte sprijinite pe stalpi cubici. Terasele erau goale si umplute cu pamant pentru a permite copacilor de dimensiuni mari sa fie plantati."
Se crede ca Gradinile Suspendate erau un munte artificial construit pe terase suprapuse inlte de la 23 la 91 de metri si lungi de 122 de metri. Aceste terase erau sustinute de coloane din piatra. Apa pentru irigarea plantelor era ridicata in mod mecanic cu galeti prinse pe un cablu intins intre 2 roti imense.

Anul constructiei:
Intre anii 470-450 B. C.
Locatie:
Orasul Olimpia din Grecia antica localizat pe coasta vestica a Greciei, la aproximativ 150 de km de Atena.
Istorie:
Jocurile Olimpice au inceput in orasul Olimpia din Grecia in anul 776 I.C. si erau tinute in cinstea lui Zeus. Oamenii veneau din toate tarile sa participe la aceste jocuri si se rugau in templul lui Zeus. Cu timpul, cand Jocurile Olimpice au devit faimoase, din ce in ce mai multi oameni veneau sa ia parte la intreceri. Astfel ca, templul a devenit neincapator. De aceea s-a construit un altul, mai mare. In interiorul lui sculptorul grec Phidias a realizat o statuie imensa a lui Zeus. Imparatul roman Caligula a vrut sa ia statuia si sa o expuna in Roma. Dispozitivul pe care il construise pentru transportarea ei s-a rupt, el fiind nevoit sa renunte la acesta idee. Jocurile Olimpice au fost declarate “pagane” in anul 392 A.D. de catre imparatul crestin Theodosius I al Romei, iar templul lui Zeus a fost inchis. Mai tarziu, statuia a fost transportata de catre niste greci foarte bogati intr-un palat din orasul Constantinopol in care a si fost distrusa in anul 462 A.D de catre un incendiu devastator. Astazi nu a mai ramas nimic din marele templu decat fundatiile, coloane cazute si pietre.
Descriere:
Pausanias Grecul spunea in secolul 2 A.D.: “In mana dreapta tinea o statuie a Victoriei facuta din aur si fildes. In mana stanga tinea sceptrul lucrat din toate metalele si care avea in varf un vultur. Sandalele zeului erau facute din aur la fel ca si roba lui.”
Templul lui Zeus era construit dupa modelul numeroaselor temple din Grecia, pe o platforma rectangulara. 30 de coloane largi sustineau acoperisul pe partile laterale si 6 la fiecare capat. Un acoperis foarte ascutit acoperea cladirea. Triunghiurile create la capetele cladirii de acoperisul inclinat erau umplute cu sculpturi. Sub ele, chiar deasupra coloanelor, erau mai multe sculpturi descriind 12 muncitori ai lui Heracle, 6 la fiecare capat. In acord cu descrierile, statuia era asezata in capatul vestic al templului. Ocupa o suprafata de 7 metri si avea o inaltime de 12 metri. Hainele sale erau sculptate cu animale si crini, fata era facuta din fildes iar barba, parul, roba si sandalele, din aur.

Anul constructiei:
In jurul anului 550 I.C.
Locatie:
In orasul Efes din Grecia antica, langa orasul Selkuc de azi din Turcia.
Istorie:
Templul zeitei Artemis se considera a fi cea mai frumoasa structura construita vreodata. Artemis (Diana la romani), era in religia greaca zeita vanatorii si a naturii salbatice. In religia locuitorilor din Efes, era zeita fertilitatii. In anul 550 I.C. regele Croesus din Lydia a cucerit orasul Efes si alte orase din Grecia antica. In timpul luptei a fost distrus un templu al zeitei Artemis. De aceea, Croesus a luat decizia sa construiasca unul nou realizat de arhitectul grec Chersiphron si de fiul acestuia, Metagenes. Noul templu a fost mandria celor din Efes pana in anul 356 I.C. cand, Herostratus (un tanar din Efes) l-a ars din temelii crezind ca numele lui va intra in istorie. Ciudat sau nu, Templul lui Artemis a fost distrus in aceeasi noapte in care s-a nascut Alexandru cel Mare. Cand el a cucerit Asia Mica, s-a oferit sa-l reconstruiasca, ceea ce s-a si intamplat. Noua constructie a fost definitivata dupa moartea lui in 323 I.C. Sfantul Paul a vizitat orasul Efes in primul secol A.D. predicand crestinismul. Aici insa s-a lovit de veneratia pe care locuitorii o aveau pentru zeita Artemis. In anul 262 A.D., templul a fost distrus de goti. Locuitorii au planuit sa-l reconstruiasca dar intre timp au fost crestinati si ideea reconstructiei a fost abandonata.
Descriere:
Templul lui Artemis era faimos pentru marimea lui si pentru operele de arta pe care le gazduia. Era construit din marmura, cu o fatada decorata. Se estimeaza ca masura 106 metri in lungime si 54 de metri pe latime, avea 127 coloane de piatra inalte de 18 metri fiecare, fiind de 4 ori mai mare decat Parthenon-ul din Atena. La intrare, scari de marmura inconjurau templul. In interior erau sculpturi valoroase realizate de marii artisti ai vremii.

Anul constructiei:
Se crede ca a fost terminat in anul 353 I.C., la 3 ani dupa moartea regelui Mausollus.
Locatie:
Orasul Halicarnassus (Bodrumul de azi) in Marea Egee, in sud-vestul Turciei.
Istorie:
Denumirea de “mausoleu” vine de la numele regelui persan Mausollus care guverna provincia Caria. Mausoleul de la Halicarnassus a fost construit de catre Artemisia, sotia si sora regelui Mausollus, in memoria acestuia. Timp de 16 secole acesta constructie a supravietuit timpului. Se crede ca a fost distrus intre 1000 A.D. si 1400 A.D. de un cutremur, cel mai probabil. In 1494, cavalerii Sfantului Ioana din Malta au construit un castel in timpul cruciadelor, castel care exista si astazi in Bodrum si la a carei constructie au folosit blocurile de piatra si marmura din mausoleu.
Descriere:
Artemisia, sotia si sora lui Mausollus, l-a angajat pe arhitectul Pythius pentru realizarea proiectului. Planul de baza al cladirii era un templu imes, cu o baza rectanglulara cu o lungime de 40 de m si o latime de 30 de m, peste care era construita o piramida cu 24 de trepte. Inaltimea totala a mausoleului era de 45 m compusa din 20 m baza cu trepte, 12 m podiumul cu coloane, 7 m piramida cu cele 24 de trepte si 6 m statuia din varf care reprezenta un car cu 4 cai. Fundatia era un podium cu trepte decorat cu statui. Camera mortuara era construita din alabastru alb si decorata cu aur. Era localizata pe podium si inconjurata cu coloane. Faima acestei constructii consta in multimea statuilor cu care era decorata: oameni, lei, cai si alte animale. In fiecare colt, luptatori pe cai strajuiau mormantul. Fiecare parte a mausoleului era decorata cu fresce care prezentau scene despre luptele grecilor. Intre fiecare dintre coloanele podiumului strajuiau statui. Astazi, numai cateva statui au fost recuperate si pot fi vazute in Camera Mausoleului la British Museum.

Anul constructiei:
Constructia s-a realizat in 12 ani si a fost finalizata in 282 I.C.
Locatie:
Strajuia intrarea in portul din insula Rodos din Grecia. Rodos este o insula aflata in Asia Mica, unde Marea Egee intalneste Marea Mediterana.
Istorie:
Rhodos devine in 408 I.C. capitala mai multor teritorii unite si un important port comercial. Se bazeaza pe un aliat, care este Ptolemeu I al Egiptului. Macedonenii incearca sa rupa acesta alianta, insa locuitorii din Rodos sunt uniti si rezista eroic asediului. Colosul din Rodos a fost construit in cinstea zeului soarelui, Helios, ca multumire pentru protectia locuitorilor in timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor rodian, a fost angajat pntru constructia statuii. Statuia a strajuit intrarea in portul Rodos timp de 56 de ani. Cand soarele rasarea dimineata, se reflecta in suprafata de bronz si facea ca figura zeului sa straluceasca. In 225 I.C., in urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. Dupa prabusirea statuii, locuitorii din Rodos au vrut sa o reconstruiasca primind chiar o oferta de la Ptolemeu al III-lea, insa un oracol le-a interzis. Dupa ce arabii au cucerit insula Rodos, in 653 A.D., statuia a fost vanduta de catre acestia unui evreu din Siria care a carat-o pe 900 de camile, dupa cum spune legenda.
Descriere:
Statuia era construita din bronz si intarita ulterior cu fier si piatra. Se spune ca au fost folosite 15 tone de bronz si 9 tone de fier, insa calculele arata ca aceste cantitati au fost chiar mai mari. Avea o inaltime de 33 de metri si statea pe un soclu inalt de 15 metri. Teoria ca acest colos statea cu cate un picior pe fiecare mal al portului este doar o legenda pentru ca in nici o scriere nu se specifica acest lucru. Se crede ca ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertatii din USA.

Anul constructiei:
Se estimeaza ca a fost terminat in jurul anului 280 I.C. desi constructia a inceput in jurul anului 290 I.C.
Locatie:
Pe o mica insula de langa orasul egiptean Alexandria numita Pharos.
Istorie:
Dupa moartea lui Alexandru ce Mare, comandantul lui, Ptolemeu Soter, a preluat conducerea in Egipt in orasul fondat de Alexandru, oras numit Alexandria. El a inceput constructia farului in anul 290 I.C., constructie ce a fost insa finalizata de fiul lui, Ptolemeu Philadelphus. Constructia a fost dedicata lui Ptolemeu Soter si sotiei lui, Berenice si se presupune ca a fost finantata de un diplomat bogat numit Sostratus din Cnidus. Constructia a fost atat de faimoasa incat denumirea de "far" a fost preluata in limbile franceza, italiana, spaniola si in romana. Farul din Alexandria a ajutat la navigatie timp de mai bine de 1000 de ani, pana cand a fost distrus in urma a doua cutremure, din 1303 A.D. si 1323 A.D. A fost atat de faimos, incat a aparut chiar si pe monedele romane. In 1480 pe locul lui a fost construit un fort islamic numit Fortul din Kait Bey folosit in scopuri militare. Recent, oameni de stiinta au gasit parti din far scufundate pe care le-au adus la suprafata ca sa le studieze.
Descriere:
Farul avea o inaltime de 117 m si era construit din 3 parti pe o baza larga. Prima parte era un cub inalt de 56 m, a doua sectiune era o prisma octogonala inclinata in interior inalta de 27 m, iar ultima parte era un cilindru de 7 m inaltime. In interiorul cilindrului erau o flacara care ardea noaptea si o oglinda. Combustibilul folosit pentru flacara se presupune ca era balegar uscat de la animale. Oglinda era folosita pentru ca ziua sa reflecte lumina soarelui si pe cea a focului pe timpul noptii. In varful cilindrului se afla o statuie, cel mai probabil a lui Zeus sau Poseidon, zeul marii.

Anul constructiei:
Ultimile teorii spun ca Sfinxul a fost construit in timpul celei de a IV-a Dinastii de catre Khaf-Ra (Chefren, Kefren), in anul 2500 IC, dupa constructia piramidei acestuia.
Dovezi arheologice si geologice arata ca eroziunea Sfinxului se datoreaza in principal apei si mai putin nisipului si ca ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani in urma fiind doar restaurat de Khaf-Ra. Aceste teorii sustin ca Sfinxul era deja construit in timpul ultimei ere glaciare din perioada 13.000 - 8.000 BC.
Robert Bauval and Graham Hancock au dezvoltat o alta teorie care spune ca Sfinx-ul (luand in consideratie asezarea sa in functie de piramidele invecinate si scrierile vechi egiptene) este o parte (daca nu cel mai important element) a unei harti astronomice care are stransa legatura cu constelatia Orion. Ei au concluzionat ca cea mai buna potrivire a hartii ar fi cu pozitia pe care au avut-o stelele in anul 10.500 IC.
Nu exista nici o inscriptie sau scriere care sa indice clar data constructiei. Exista doar indicii care sustin ipoteza ca Sfinx-ul ar fi existat inaintea piramidelor.
Locatie:
Sfinx-ul se afla in Egipt, pe platoul Gizeh, la aproximativ 10 km vest de Cairo, in partea de nord-est a Vaii Templului lui Khaf-Ra. Gizeh este un bogat site arheologic care cuprinde cele trei piramide uriase (a lui Keops, Kufru si Menkaura), alte piramide mai mici numite “ale Reginelor” si numeroase alte temple si morminte ale altor familii.
Istorie:
Numele de Sfinx vine de la cuvantul grecesc “shingo” care inseamna “a strangula” si grecii l-au folosit pentru prima data numind o creatura fabuloasa care avea capul unei fete, corpul unui leu si aripi de pasare care isi strangula victimile. Sfinx-ul este o constructie obisnuita in Egipt si sunt priviti ca protectori, gardieni la intrarea templelor. Sfinx-ii au fie cap de berbec si corp de leu, cap de uliu si corp de leu sau capul unui rege sau zeu si corp de leu. “Marele Sfinx” de pe platoul de la Gizeh este o creatura care are capul unui rege (al lui Khaf-Ra, se crede) sau zeu si corp de leu.
Ultima dintre teoriile construirii Sfinx-ului este ca acesta a fost construit de catre regele Khaf-Ra (2558 - 2532 IC), regele celei de a 4-a dinastii. Khaf-Ra a fost unul dintre fii lui Khufu (Cheops). Sfnxul se aliniaza cu piramida lui Khaf-Ra la capatul drumului pietruit si se crede ca ar fi fost construit pentru a pazi piramida faraonului.
A fost de multe ori ingropat de nisipuri si, se spune ca, in jurul anului 1400 IC regele Thutmose, pe vremea cand era inca print, a mers la vanatoare si, obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind, a visat ca Sfinxul i-a vorbit si i-a cerut sa-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmose a facut si a si restaurat aceasta constructie. Sunt zvonuri ca la restaurarile de la inceputul secolului XX au fost descoperite tuneluri, pasaje si camere secrete. Nu se stie insa daca acestea au fost construite o data cu statuia sau sunt rezultatul jefuitorilor de comori.
Descriere:
Sfinxul are corpul unui leu si capul unui rege sau zeu. Privit din profil, iti dai seama ca are capul mult mai mic in comparatie cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m si o inaltime de 20 m. Numai labele au o lungime de 17 m iar partea din spate are 52 m. Capul are 6 m inaltime si 4 m latime, iar numai ochii au 2 m inaltime. Nasul si barba lipsesc, doar barba fiind expusa la Muzeul Britanic. In trecut, statuia a fost pictata: rosu pentru fata si corp si galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinx-ul a fost construit pe locul unei cariere de piatra si se pare ca a fost sculptat dintr-o singura bucata de piatra de var. Astazi, statuia se faramiteaza din cauza vantului, umiditatii si a poluarii din Cairo. Au avut loc cateva restaurari in timp si s-au adaugat noi blocuri de piatra, dar pastrarea acestei statui este inca o problem

Templul de la Karnak a fost cunoscut in antichitate sub dennumirea de Ipet-isut ,adica locul cel mai ales de pe pamant.este un oras vechi de mai bine de 2000 de ani si afost dedicat triadei dintre Amon,Mut si Khonsu.
Pentru marea majoritate a populatiei egyptene antice,needucate,acest templu reprezenta doar un loc unde se pot adresa zeilor.Este "mama" tutturor cladirilor religioase,templelor,precum si un loc e pelegrinaj cre dateaza de acum 4000 de ani.In ziua de astazi,cei mai multi pelegrini sunt turistii.Acopera aproape 200 de acri(1,5 km pe 0.8km).Suprafata imprejmuirilor sacre dedicata lui Amon este de ajuns pentru a aseza pe ele 10 catedrale europene. 
Marele Templu din inima Karnak-ului este atat de mare incat catedrala St.Paul din Londra si Notre Dame din Paris ar fi pierdute intre peretii lui.Sala Hypostyle este sustinuta de 134 stalpi si are o suprafata 5.400 de metri patrati.Este cea mai mare camera religioasa care s-a construit vre-odata.Ca o complectare la templu se mai gasesc o serie de temple mai mici si un vast lac sacru. 
Karnak-ul este casa zeului Amon,zeu care era insemnificant pana in dinastia a 12-a,cand Teba a devenit capitala Egyptului.La inceput el era reprezentat ca o gasca,iar mai tarziu ca un berbec.La picioarele sale rau reprezenati oamneni cu capetele acoperite cu o caciula din pene-tot ceea ce a ramas din gasca.IN vremurile vechi,razboaiele nu erau privite ca niste lupte iintre diferite tari,ci ele erau vazute ca niste lupte intre zei.Asa a ajuns si Amon,cu ajutorul lui Tutmose III(in cea mai mare parte)sa castige putere si sa devina respectat,si totodata cel mai mare dintre zei. 
Despre Amon se stiu foarte putine.Se pare ca el nu are nici o legenda sau miracol cu care sa-si impresioneze veneratorii.El pare amai apropiat de o idee abstracta decat de un zeu.Urmasii lui au fost numiti Vizirii oamenilor saraci.
Toate templele egyptene au cate un lac sacru.Lacul sacru din acest templu este ecel mai mare dintre toate.Aceste lacuri erau folosite in timpul unor ceremonii cand se presupunea ca zeii le strabateau in niste barci din aur.
Karnak-ul a fost,deasemenea si casa unui card d egaste care a fost dedicat lui Amon.

Sneferu:

Sneferu a fost unul dintre cei mai mari faraoni ai Egyptului antic.A trait acum in jurul mileniului 2 i.e.n.El este primul mare faraon din dinastia a IV-a.De asemeanea Sneferu este primul faraon care a construit piramide in vederea imortalizarii sale.Faraonul Sneferu este primul om din istoria omenirii care a ordonat contructai de statui. Primele statui care au fost faurite de mesterii antichitatii au fost cele ale copiilor faraonului.Istoricul constructilor de piarmide incepe la Meidum,unde Sneferu a ordonat inceperea primei sale piramizii.In cele din urma aceasta piaramida a fost abandonata.A doua piramida este de doua ori mai mare decat prima si se cunoaste in istorie dupa numele de Pramida Turtita.Acest nume i-a fost dat de egiptologi,deoarce ea a la inceput a fost conceputa cu un unghi de 58 de grade,dar a fost finalizat la un unghi de 43 de grade.Ce-a de-a treia piramida a fost contruita la mai putin de 1 km de Piramida Turtita si este prima piramida reusita din istorie.Ultima piramida se numeste Piramida Rosie.Sneferu a avut 5 copii. Urmasul sau la tron a fost Kheops.

Ramses cel Mare

Ramses cel Mare a fost cel mai mare faraon din dinastia a 19-a (1304-1237 i.e.n.).A trait intre anii 1320-1237.Tatal lui,faraonul Seti I (1318-1304 i.e.n) a fost cel care a ridicat templul de la Abydos.El avea doar 16 ani cand a preluat conducerea.O domnie lunga (67 de ani) si netulburata, o epoca de prosperitate, inflorire culturala si afirmare politic-militara a Egiptului in Asia Occidentala, o activitate de constructor neegalata de vreun alt faraon, au facut din Ramses II unul dintre cele mai cunoscute nume din intreaga istorie egipteana.Primii 3 ani dupa preluarea puterii sunt consacrati reorganizarilor administrative, inlaturarii neglijentelor de guvernare, manifestate catre sfarsitul domniei lui Seti I. Preocuparea majora a politicii externe ramane, in timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului din spatiul palestino-sirian, direct amenintat de expansiunea hitita.Anul 4 de domnie, data primei campanii in Palestina (atestat de o inscriptie pusa de Ramses II la Nahr-el-Kalb, langa actualul Beirut), inaugureaza o epoca de 16 ani de lupte avand ca principal adversar Regatul Hitit.Faraonul Ramses cel Mare a fost casatorit cu regina Nefertari pe care a ales-o dintre alte 20 de "pretendente". De asemenea,in anul al 34-lea al domniei sale Ramses s-a casatorit cu fata printului hitit,pe nume Ueret-ma-a-neferu-Ra,care tradus inseamna:Cea mareata care vede minunatiile lui Ra.Ramses impreuna cu Nefertari,o alta sotie a lui,si cu celelalte concubine a avut peste 100 de copii.Mutarea capitalei de la Memphis la Delta este,de asemenea tot atribuita lui Ramses II.In timpul lunilor de iarna Ramses locuia la Teba,iar in restul anului locuia in Delta,unde a dispus sa se ridice un oras numit Pi-Ramses.La varsta de numai 25 de ani Ramses II devine conducatorul celei mai mari armate ale vremii,o armata formata din 20.000 soldati.Cea mai importanta batalie din viata sa a fost batalia de Kadesh(1299 i.e.n.) din care Ramses iese castigator. Din aceasta batalie Ramses si-a castigat titlul de Ramses cel Neinfricat.Aceasta lupta a avut loc in anul 5 al domniei sale.La un moment dat armata egipteana este taiata in doua de catre fortele hititilor.Cand Ramses a vazut ca trupele sale sunt cuprinse de panica,isi pune in graba tunica de zale,sare in carul sau si se avntureaza in lupta.Se repede la est catre Oronte unde reuseste sa-i arunce pe hititi in fluviu.Inbarbatat si plin de zel se indreapta catre cealalta parte a inamicului pe care pe care dupa o pace de 3 zile reuseste sa-i doboare.Trufia lui nemasurata il indeamna sa graveze pe temple scene de batalie.Pe langa acele scene,Ramses a gravat si strigatele dusmanilor din timpul bataliei:"I-am macelarit si i-am doborat acolo unde ei se aflau in timp ce ei isi strigau,unul catre celalalt :< >I-am ucis pe toti,nu a scapat niciunul.".Alte expeditii militare din timpul domniei lui Ramses II sunt mentionate impotriva unor dinasti ostili din Moab, Edom si Negeb (palestina),a unor triburi din Nubia si a libienilor de la vest de Egipt;impotriva acestora va construi Ramses II la hotarele apusene ale Deltei Nilului un lant de forturi si cetati.De-a lungul timpului Ramses II a pierdut o singura batalie:cea impotriva Domnului Israelitilor in care Moise a aruncat asupra Egyptului cele 10 plagi. De asemenea Ramses este cel care a incheiat primul tratat de pace din istoria omenirii, un tratat incheiat cu regele hitit prin care se obliga sa renunte la Kadesh.
Rasmses a sculptat in toate templele pe care el le-a construit statui ale fiilor lui.Ramses cel Mare este faraonul care are cel mai mare mormant din Valea Regilor. Mormantul sau este alcatuit din sute de incaperi in care erau depozitate mancare,bautura si bogatii imense.Frumoasa sa regina,l-a "parasit" destul de repede,la varsta de 46 de ani,lasandu-l astfel sa domneasca singur timp de 42 de ani.In total Ramses cel Mare a domnit 67 de ani.In timpul vietii sale, a infrumusetat si restaurat multe temple egiptene,in special cele ale lui Amon,la Luxor si Karnak.Ramses cel Mare a intreprins si edificarea marelui templu de la Abu-Simbel,in Nubia de jos,aprope de actuala granita cu Sudanul.In acel templu sunt reprezentate 4 statui colosale care-l reprezinta pe faraon stand pe scaun.Acest templu a fost inchinat zeului Amon,Ra si Ptah.El a trait in preajma anului 1262i.e.n.Dupa moartea sa,el a fost dus de la Delphi la Teba.Succeorul sau la tron a fost cel de-al 13-lea fiu al sau, pe nume Merneptah.Mama lui Merneptah a fost regina Isinorfe.

Tutankhamon:

Tutankhamon este cel mai vehiculat nume de faraon dintre toti,fiind la fel de cunoscut ca si cel al lui Keops,Kefren sau Mikerinos.Tutankhamon este fiul faraonului Akenaton si al reginei Nefertiti.
In cazul lui Tutankhamon,totul a inceput de la Howard Carter si lordul Carnavon, care cautau comori ascunse in Vale.Carter lucra in Vale din anul 1890 ca administrator al sectiei de antichitati. Descoperirile celor doi, pana in 1912 au fost insemnate in volumul Five Years of Explorations at Thebes.
Carter banuia ca in Valea Regilor mai trebuie sa fie inca cel putin un mormant important.Presupunerea lui nu era lipsita de temei.Intr-o stanca, arheologul Theodore Davis a descoperit un pahar din alabastru cu hieroglifele lui Tutankhamon.Astfel a inceput cautarea mormantului celui al carui nume va deveni cel mai cunoscut dintre toti-Tutankhamon-.
Carter nu avea nici cea mai mica idee despre locul s-ar fi putut afla inmormantat tanarul faraon.Pur si simplu Carter s-a apucat de sapat in triunghiul dintre dintre mormintele lui Ramses II-lea, Merenptah si Ramses Al VI-lea.Toata iarna au sapat, dar fara nici un rezultat. Ei au scos afara doar moloz.Chiar la baza mormantului lui Ramses al-VI-lea, Carter a descoperit fundatiile locuintelor constructorilor de morminte.Acesta era un indiciu clar ca se aflau in preajma unui mormant regal.Carter si-a indreptat atentia asupra unei vai laterale,fara insa sa faca acolo descoperiri importante.Dupa 6 ani de cautari zadarnice, la 4 noiembrie 1922 cand Carter merge in Vale pentru noi sapaturi este anuntat de unul dintre muncitori ca a descoperit o treapta din piatra.In 5 noimebrie 1922 pana dupa-masa au mai fost scoase la iveala inca 5 trepte.Nu mai exista nici un dubiu.Aceste trepte conduceau catre un mormant in stanca.La capatul scarilor se afla o usa de piatra inchisa,cu noua figuri stilizate de detinuti pe ea:pecetea Orasului Mortilor din Valea Regilor.
In ziua urmatoare, 6 noiembrie 1922, Carter ii telegrafiaza lordului Carnavon despre descoperirea facuta si ii sugereaza sa se intoarca in Egypt cat de repede poate. La 25 noiembrie 1922 pecetea de la usa de pitra este fotografiata si cu acordul lordului revenit in Vale si al lui Carter ea este desfacuta.Acum se vedea o a doua usa, o usa pe care se putea vedea numele lui Tutankhamon.Dupa ce au facut o mica crapatura prin care sa vada ce se afla inauntru ei au ramas stupefiati.Cel mai faimos tezaur al lumii- mormantul lui Tutankhamon.Dupa 8 ani de cautari asidue Howard Carter si Lordul Carnavon au facut cea mai mare si mai bogata descoperire a secolului.Iata ce si-a notat Carter in jurnalul sau despre ce a vazut in mormantul tanarului rege:"Erau trei scaune mari din aur,partile laterale fiind sculptate,reprezentand animale monstruoase,cu trupul deformat intentionat,pentru al folosi ca un scaun;capetele,insa erau realizate cu un realism impresionant.
Aspectul lor era infricosator,in sine,dar,asa cum le vedeam,ivindu-se din intuneric,pe neasteptate,aurite si sclipitoare,luminate doar de faclia noastra electrica,capetele acestea proiectau pe zid umbre grotesti,schimonosite. ...Pe stanga era o gramada nedeslusita de carucioare rasturnate,pline cu aur si pietre pretioase care scanteiau,iar in spate iesea in evidenta un alt portret al regelui..."
Ceea ce au vazut ei atunci nu mai fusese privit de un ochi de 3300 de ani.
Carter a adunat toti expertii disponibili:Harry Burton-fotograf priceput, doi desenatori Hall si Hauser,Arthur C. Mace-om de stiinta de la Muzeul Metropolitan din New York.A mai fost chemat si profesorul doctor in scriere Alan Gardiner.Dupa ce expertii au examinat locul ei au ajuns la concluzia ca mormantul nu este intact.El fusese calcat de hoti,numai ca acestia nu au luat lucruri mari,importante,ci doar niste chilipiruri.
Aceasta descoperire era normal sa nu ramana secreta.London Times a obtinut exclusivitatea in privinta relatarilor asupra descoperirilor.In scurt timp toata lumea vorbea despre marea descoperire.
Azi la muzeul din Cairo se gasesc cca. 1700 de piese (din totalul de peste 5000)din locul de veci aflat in Valea Regilor. Mormantul tanarului faraon Tutankhamon (Imaginea vie a lui Amon) din a optsprezecea dinastie, mort acum 3300 de ani, la varsta de 18 ani - este posibil ca el sa fi fost ucis - este cea mai importanta descoperire a egiptologiei. Numai unul dintre sarcofagele faraonului, din aur pur, cantareste 110,4 kg, iar masca mortuara, confectionata din aur fin, este una dintre cele mai mediatizate imagini ale arheologiei. Legat de acest mormant, circula legenda despre blestemul care-i va ajunge pe toti cei care-i tulbura linistea. Rationali dau vina pe conditiile in care s-a efectuat, in anii '20, autopsia mumiei si pe inhalarea unor bacterii letale. Nimeni, insa, n-a reusit sa alunge, cu totul, blestemul.
Tanarul faraon a trait intre anii 1341 si 1323 i.e.n.La frageda varsta de 9 ani el s-a urcat pe tronul Egyptului,iar dupa 9-10 ani a fost ucis de catre vizirul sau pe nume Ay,care i-a luat tronul.Tutankhamun a devenit cel de-al 11-lea faraon al celei de-a 18-a dinastii a Egiptului.Se pare că Tutankhamun a avut o copilărie izolată, retrasă, în oraşul Armana. În absenţa mamei sale – se pare că aceasta ar fi murit la naştere – a fost crescut la Curtea tatălui său, Amenophis IV, a soţiei tatălui său, Nefertiti, şi a celor şase fiice ale lor. Amenophis IV a lansat o provocare religiei poporului său, introducând monoteismul, venerarea unui zeu unic, şi anume Zeul Soarelui, Aten. Amenophis a interzis venerarea zeului statului, Amun, mergând până acolo încât i-a schimbat numele din Amenophis în Ankhenaten, care înseamnă "în spiritul lui Aton". Cauza mortii sale nu este foarte clara,dar ceea ce este clar este faptul ca el a avut o moarte subita,din care cauza nu i-a fost terminat mormantul in momentul ingroparii sale.Oricum ar fi Tutakhamon a fost ingropat cu toate onorurile regale si mormantul a fost inchis pentru eternitate. Tanarul rege a fost casatorit cu o frumoasa egipteanca pe nume Ankhesenpaaton care dupa ce se casatoreste cu regele isi schimba numele in Ankhesenamon.
In mormantul lui Tutankhamon s-a gasit o importanata cantitate de haine,de textile in general.Din pacate, inchiderea nu i-a putut opri pe hoti care au sustras nenumarate obiecte.Este posibil ca textilele sa fi fost incluse printre obiectele care au putut fi sustrase cu usurinta, si apoi vandute. Cantitatea exacta de tesaturi furata nu se cunoaste si exista dubii in privinta gasirii lor.Se cunoaste faptul ca preotii cunosteau o parte din intrarile mormantului,si se pare ca preotii au avut mai multe escapade in interiorul mormantului,fiind grabiti si neatenti in asezarea obiectelor la locurile lor.Numeroase obiecte, incluzand textile si garnituri au fost pur si simplu aruncate la intimplare, lucru care a daunat tesaturilor, astfel lucruri care trebuia pozitionate in anumite locuri au fost raspandite prin camerele mormantului.
La moartea lui Tutankhamon,legitimitatea regala revenise vaduvei sale,Ankhesenamon.Deoarece nici un print din familia regala nu mai era in viata,cel cu care regina se hotara sa se casatoreasca, acela va deveni rege al Egyptului.Tanara regina de 22 de ani,neavand posibilitatea de a se casatorii cu un print egiptean, ea ii adreseaza o scrisoare regelui hitit Suppiluliumas,prin care ii cere in casatorie pe unul dintre fii lui.Regele hitit crede ca este o inscenare,si asfel ignora solul trimes de regina.Dupa o alta incercare a lui Ankhesenamon,regele hitit este convins ca nu este vorba de nici o inscenare si se hotaraste sa-l trimeata pe Zannuza,unul dintre fii sa se casatoreasca cu vaduva lui Tutankhamon.Generalul Horemheb a aflat de acest lucru si l-a asteptat pe printul hitit undeva inafara regatului egiptean si l-a asasinat.In cele din urma Ankhesenamon ii incredinteaza conducerea lui Ay care, se si casatoreste cu ea.Ay a mai trait inca 4 ani,dupa care a murit ,iar conducerea a revenit generalului asasin,Horemheb.

Blestemul lui Tutankhamon, mit sau realitate
"Moartea il va secera cu a ei coasa pe cel ce va tulbura linistea faraonului."Aceasta inscriptie din interiorul mormantului lui Tutankhamon capata un straniu ecou atunci cand a devenit cunoscuta soarta celor care au profanat acest sacru mormant.
La inceputul secolului XX egitologii au crezut ca Valea Regilor si-a dezvaluit toate secretele.Treizeci de cosciuge si douazeci sipatru de mumii din trei dinastii diferite au fost scoase la iveala.Cele mai cunoscute au fost cele ale lui Ramses II si a lui Amenofis I.In data de 25 noiembrie 1922 Carter si Carnavon au coborat impreuna scara cu 16 trepte si au ajuns pana la a doua poarta.Dupa "inaugurarea oficiala" care a avut loc la 18 februarie 1923 lordul Carnavon a devenit ingrijorat de o intepatura de insecta care,incepea sa se inflameze din ce in ce mai tare.Devenind constient de ceea ce urma sa se intample el a spus "Am auzit chemarea, sunt gata",iar in 5 aprilie 1923 el a decedat. Astfel s-a nascut legenda blestemului tanarului faraon.
Presa vremii a facut foarte repede o legatura intre moartea lui Carnavon si profanarea mormantului.Unele guri afirmau ca nu un tantar l-a intepat pe Carnavon,ci el a fost muscat chiar de un scorpion sacru.
In realitate moartea lordului nu a fost deloc misterioasa,iar blestemul nu era valabil,fapt dovedit de catre Carter care nu avea nimic,ba chiar dimpotriva el a continuat sapaturile si a reusit sa descifreze inscriptiile de pe banda cu care era infasurata mumia.Inscriptiile de pe benzi afirma:"Rege Tutnkhamon,inima ta ramane nemuritoare in trupul tau.Ea este in fruntea celor vii,asa cum Ra va ramane in cer."
Totusi seria de morti care a urmat a contribuit la intretinerea mitului blestemului.Cel mai mic dinte fratii lui Carnavon a murit dupa 6 luni.Infirmiera care l-a ingrijit pe lord la hotel a murit si ea imediat dupa el.Secretarul lui Carter a murit de tuberculoza,iar tatal arheologuluii s-a sinucis trei luni mai tarziu.Savantul britanic Archibald Douglas Reed a decedat la putin timp dupa ce a radiografiat mumia lui Tutankhamon.
Cauza cea mai credibila in toate aceste cazuri este praful din interiorul mormantului.Acest praf poate sa fie foarte daunator persoanelor care sufera de boli ale aparatului respirator,asa cum era Carnavon.
Blestemul lui Tutankhamon i-a facut pe multi sa tremure si sa viseze.Dar este foarte greu sa crezi in asa ceva.

Hatshepsut:

Regina Hatshepsut a avut parte de o domnie pacifica si prospera.Este socotita drept "unul dintre cei mai faimosi regi" ai dinastiei a 18-a.Este socotita drept "unul dintre cei mai faimosi regi" ai dinastiei a 18-a.A construit temple sompuoase si a protejat granitele Egyptului.
Imediat dupa moartea ei(1457 i.e.n)monumentele construite de singurul faraon "femeie" al Egiptului au fost distruise,statuile care o reprezentau au fost desfigurate,iar numele ei a fost sters din toate scrierile vremii.Hatshepsut a fost disparuta din istorie timp de aproape 3000 de ani,dar gratie egyptologistilor moderni ea si-a reluat locul care i se cuvenea pe scara ierarhica.
Hatshepsut a fost o printesa roiala. Ea a fost fiica cea mai mare a faraonuluiTutmose I si a consoartei sale .Ahmose nu a putu sa-i ofere regelui un fiu,dar acest lucru nu a contat prea mult,deoarece haremul era la dispozitie,iar regele putea oricand sa aiba un copil de speta barbateasca.
PrintulTutmose ,fiul celei de-a doua regine, s-a casatorit cu Hatshepsut,sora lui vitrega(aveau acelasi tata).HAtshepsut,acum regina a Egiptului,i-a daruit sotului/fratelui ei o fiica,pe nume Neferure.Dupa moarte lui Tutmose II Egiptul era amenintat de o criza dinastica.In haremul princiar exista un urmas,de speta barbateasca,dra el era mult prea mic pentru a deveni rege.In astfel de situatii era normal ca mama urmasului sa devina regentul acestuia,dar in acea situatie era ceva inadmisibil,pentru ca mama naturala a copilului era de o speta mult prea joasa pentru a se urca pe tronul Egyptului.Intr-un final s-a ajuns la u compromis,prin care tanarul rege se urca pe tron,dar sub regenta reginei Hatshepsut care a fost obligata de rascoala preotilor sa accepte sa devina regenta tanarului rege.
Timp de mai multi ani regina Hatshepsut se comporta ca atare,dar dupa un timp, ea s-a incoronat ca rege,aruncandu-l astfel pe tanarul Tutmoses III in negura timpului.Multi egptolgi sunt de parere ca puterea in stat era impartita.Hatshepsut se ocupa de problemele economice si administrative,iar TutmosIII se ocupa de problemele militare.Regina a construit doua obelicuri inalte de 108 m,pe care le-a acoperit mai apoi cu aur.Se spune ca atunci rasarea soarele,obeliscurile erau scaldate de lumina acestuia iar mai apoi acestea reflectau lumina solara in tot regatul.

Caracterizata printr-o dezvoltata viata urbana prestatala, concentrata in jurul centrelor urbane Mohenjo-daro si Harappa, aceasta civilizatie strabate perioada neolitica si, partial, epoca bronzului fiind distrusa in urma migratiei popoarelor indo-europene in jurul anului 1500 i.H. Avand legaturi comerciale cu Asia Centrala si Mesopotamia, populatia veche a Indiei dezvoltase deja o structura sociala, culturala si politica extrem de complexa, cunoscand sistemul irigatiilor, canalizarii si amenajarilor funciare, scrisul, olaritul, metalurgia aramei si a metalelor pretioase. Nou-venitii, arienii de origine indo-europeana, au reusit sa supuna vechea populatie hindusa si au pus bazele unei noi civilizatii si unei noi religii: hinduismul (brahmanismul).

Caracterul si cauzele cruciadelor

Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale.

Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca "razboaie sfinte", ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.

Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor.

Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.

Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.

Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie.

Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor.

In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac.

Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192)

Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, in frunte cu imparatul Conrad al III-lea, mergand pe urmele primilor cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini.

In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187), in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa-l invinga pe sultanul de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze, calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au imprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din tabara cruciatilor, ele obligand pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La inceputul secolului al XIII-lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit.

In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reinscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o in stapanire.

Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor.

Celelalte cruciade

Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor.

Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfant, din 1248.

Cu aceasta ultima incercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana "latinilor" mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia in 1571.

Urmarile cruciadelor

Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc.

Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi in Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale.

Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea.

Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas d'Aquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de langa Bethleem).

Conditiile istorice

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fata de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata impotriva evreilor imbraca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il vad ca pe o varietate anti-evreiasca a unui sentiment de ura generala indreptata impotriva minoritatilor etnice. In conceptia anti-semita, evreii reprezinta forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joaca un rol sinistru in istoria omenirii. In Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau ca evreii sunt aliatii Diavolului.

Multi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni si ca folosesc magia pentru a crea aparenta ca sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magica a sangelui uman, vrajitoria si perversiunea, ajungandu-se la "eticheta de sange", falsa acuzatie ca evreii folosesc sangele copiilor crestini in ritualurile lor.

Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era strain cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semita s-a manifestat in repetate randuri.

Biserica crestina si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sa desfasoare anumite activitati, sa aiba anumite ocupatii, ii obligau sa locuiasca numai in anumite zone, ii impiedicau sa urmeze studii universitare sau chiar ii indepartau de pe teritoriul anumitor state.

Secole la rand, Biserica Romano-Catolica a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invataturile Bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradarii si deseori demonizarea evreilor a facut ca multi catolici sa accepte masurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora in secolul XX.

Aceeasi situatie este valabila si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei si minciunile lor, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, continea un limbaj extrem de violent. Acesta ii instiga pe crestini sa incendieze sinagogile, sa distruga casele evreilor si sa-i puna pe evrei in grajduri si ii sfatuia pe oamenii de stat sa ii alunge pe evrei din tarile lor. Scrierile lui Luther au avut o influenta semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.

In secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea tarilor europene au fost emancipati – adica li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetatenilor crestini si celorlalti cetateni ai statelor respective.

Revolutia industriala era in desfasurare si evreii au inceput sa joace un rol important ca intreprinzatori in noile industrii si afaceri. Mobilitatea sociala si economica precum si avansul cultural al evreilor europeni in aceasta perioada au facut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizarii.

Indivizii care s-au opus modernizarii din secolul XIX – de la aristocrati la tarani – ii percepeau pe evrei ca pe o forta distructiva. Atitudinea traditionala, care a persistat si dupa emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrarile contemporane si mania rezultatelor din schimbarile sociale aduse de capitalism.
In a doua jumatate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.

Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, raspandea permanent prejudecati anti-semite a caror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reinviat eticheta de sange. In Franta, presa catolica raspandea si ea idei anti-semite, mai ales in timpul afacerii Dreyfus (o controversata propaganda de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceza care fusese condamnat pe nedrept pentru tradare, in 1894).

Pe la jumatatea secolului al XIX-lea in Europa a aparut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita in rase "superioare" si rase "inferioare". Dupa parerea adeptilor acestei teorii, evreii erau o rasa sub-umana si o amenintare mortala la adresa "puritatii" raselor "superioare".

Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent ca se bazau pe principii economice, religioase sau de rasa, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importanta a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales in Germania in anii 1880.

In Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficiala a guvernului care, in 1881 si 1882, a incurajat violente atacuri armate impotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La inceputul secolului XX existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales in Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si Romania. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte raspandit, ci si acceptat din punct de vedere social.

Aparitia natiunilor-state in estul Europei dupa prabusirea imperiilor Rus, Imperiul German si Austro-Ungar la sfarsitul primului razboi mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fara precedent. Atat indivizi, cat si guverne au savarsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tari. In perioada cuprinsa intre sfarsitul primului razboi mondial si inceputul celui de-al doilea razboi mondial in unele tari masurile anti-semite au devenit politica oficiala de stat. In tari ca Polonia, Romania si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au impletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.

Atitudinea fata de evrei in Germania dupa Primul Razboi Mondial

Multi germani i-au invinovatit pe evrei pentru infrangerea Germaniei in primul razboi
mondial, unii sustinand chiar ca acestia au tradat natiunea germana in timpul acestui razboi. Mai mult, la sfarsitul razboiului un grup cu orientare comunista a incercat sa organizeze o revolutie de tip bolsevic in statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani ii asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupari ca pe inamici periculosi ai Germaniei.

Dupa razboi, in Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important in viata Germaniei in timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.

Avand ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei in societatea germana in timpul Republicii de la Weimar, mai ales in cercurile intelectuale si in politica de stanga, referindu-se la ei ca ciuma si cancer.

In cartea sa Mein Kampf, publicata in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfarsitul primului razboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca extirpare si exterminare in relatie cu acestia. El sustinea ca evreii au dobandit puterea economica si abilitatea de a controla si manipula mass-media in avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicarii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, daca este cazul.

Unicitatea anti-semitismului nazist

Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasiala a determinat gravitatea extrema si efectele genocide ale nazismului.

Nazistii credeau ca evreii sunt raspunzatori de ceea ce era privit ca degenerarea societatii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrina a salvarii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins ca rasa germana trebuia sa dobandeasca si sa pastreze suprematia totala prin razboiul total impotriva evreilor, un razboi in care unica alternativa, pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totala.
Accesiunea nazistilor la putere

Pana in 1929, Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania, asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, in alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numarul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor in favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economica buna si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali in succesul electoral al nazistilor au fost: furia latenta provocata de colapsul militar al Germaniei spre sfarsitul primului razboi mondial; resentimentul fata de Tratatul de la Versailles care a pus capat razboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economica mondiala din anii 1930; teama de raspandirea comunismului; personalitatea carismatica a lui Hitler.

Pana in 1930, Germania nu a fost capabila sa ajunga la un consens politic. Faptul ca nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politica in Reichstag, parlamentul german.

Majoritatea germanilor doreau sa inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate in competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de munca. Ca urmare, nazistii au castigat popularitate in alegerile din 1930.

In alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat inca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea in Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesara pentru o coalitie de guvernamant. Astfel, la 30 ianuarie 1933, presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler in functia de cancelar (prim-ministru).

De indata ce au preluat puterea, nazistii au facut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. In primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel national impotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a. In plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care ii lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistenta.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa ii inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai tarziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numarul studentilor evrei.

Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementari insuficiente si au decis sa implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.

Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Cruciala in aceasta determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru parinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent daca persoana respectiva facea sau nu parte din comunitatea evreiasca.

Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumatate-evrei, erau considerati evrei numai daca apartineau religiei iudaice sau erau casatoriti cu un evreu.

Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau "non-ariani" in contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". In doctrina nazista sublinierea descendentei era privita ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificari era delimitarea clara a celor impotriva carora actionau legile si directivele discriminatorii.

Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a intrunit la Nuremberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele "cu sange german" pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetatenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sangelui si Onoarei Germane, formaliza barierele intre evrei si germani interzicand casatoria si relatiile sexuale intre evrei si "ariani". Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata sociala si culturala. Politica lor s-a indreptat apoi spre exproprierea proprietatilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sa emigreze din Germania.

In 1938, evreilor li s-a interzis sa profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sa-si inregistreze proprietatile, ca o masura preliminara a confiscarii si "arianizarii" lor sau vanzarii fortate catre germani. In fapt, guvernul ii forta pe evrei sa accepte de la cumparatorii "ariani" preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reala a proprietatilor.

Cand nazistii au preluat puterea in Germania, episcopii catolici germani au crezut ca Hitler va proteja civilizatia crestina a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externa nationalista a acestuia.
In ciuda opozitiei fata de doctrina rasista a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficiala impotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat cand nazistii au introdus legislatia rasista, cand au instigat atacuri fizice impotriva evreilor si nici cand au inceput deportarea si exterminarea evreilor.

Atitudinea celor mai inalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodata persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sai erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sa condamne aceasta crima pe motivul ca Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sa pastreze o neutralitate stricta in relatiile internationale.
Dupa anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, aceleasi masuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste masuri erau aplicate in Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupa dezmembrarea Cehoslovaciei.

Pana in 1938, doua treimi din evreii germani parasisera tara si 60% din cei care au ramas isi pierdusera proprietatile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (in germana: Kristallnacht, care s-a desfasurat pe intreg teritoriul Germaniei si Austriei in noaptea de 9 noiembrie 1938. In acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au batut alte cateva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis in lagare de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.

Pogromul Noptii de Cristal a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata pe scara larga si in mod deliberat impotriva evreilor intr-o tara vest europeana. La o intrunire organizata la doua zile dupa pogrom, liderii nazisti au decis ca evreii din Germania trebuie sa suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurari.

Politica nazista anti-semita, 1939 - 1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare infioratoare intr-un discurs adresat Parlamentului: "In viata mea am fost deseori profet si... astazi voi fi inca o data profet: daca cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile intr-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."

Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in septembrie 1939, nazistii au cautat o solutie finala pentru problema evreiasca. Cei mai inalti lideri se gandeau la o solutie teritoriala pentru evreii europeni. Conducatorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost insarcinati cu rezolvarea problemei evreiesti. Ei au propus doua variante: prima era crearea unei rezervatii in sud-estul Poloniei unde urmau sa fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusa pe fondul anticiparii victoriei Germaniei impotriva Angliei, ca o urmare fireasca a infrangerii Frantei in iulie 1940, si consta in deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat in apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceza.

Nici una dintre propuneri nu a fost adoptata. La sfarsitul anului 1940 nazistii au inceput sa planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a facut sa abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat in centrul si nu la periferia unui imperiu german largit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez inchidea ruta spre Madagascar a navelor germane.

Totusi, inainte ca aceste idei sa fie abandonate, germanii au facut un pas preliminar viitoarelor deportari in lagare de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sa se mute in ghetouri, unde li s-a ordonat sa organizeze consilii care sa aduca la indeplinire ordinele germanilor.

De asemenea, au fost obligati sa poarte pe haine o stea galbena, simbolizand originea lor evreiasca, si sa execute munca fortata. Conditiile de locuit absolut ingrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare, a serviciilor de sanatate si ratiile de hrana insuficiente au determinat o rata a mortalitatii foarte ridicata in randurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, in 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.

In timp ce evreii polonezi erau inchisi in ghetouri, evreii din tarile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre masuri anti-semite. Din Norvegia pana in Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietatile si au fost fortati sa traiasca in anumite cartiere sau au fost inchisi in tabere pazite.

Inceputul exterminarii

In primavara anului 1941, in timp ce se faceau pregatirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un razboi al distrugerii este pe cale sa inceapa. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punand astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologica a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sa fie aduse la indeplinire de patru unitati SS mobile numite echipe de actiune (in germana: Einsatzgruppen), formata fiecare din aproximativ 1000 de oameni.

Pe langa aceste echipe erau si alte unitati de politie si SS ce urmau sa impuste evreii adunati in dreptul gropilor comune pe care trebuiau sa le sape inainte de a fi omorati. Dupa inceperea campaniei militare - in iunie 1941, armata germana a fost chemata in numeroase randuri sa acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel incat numarul total al germanilor implicati in uciderea in masa a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.

La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figura importanta in organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform caruia toti evreii care ocupau posturi oficiale in administratia sovietica urmau sa fie executati. Ordinul a fost interpretat in sens foarte larg de catre comandantii echipelor de actiune ca vizand toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numar dintre acestia au fost impuscati pe loc, indiferent ca ocupau sau nu posturi oficiale. In august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor din Belarus: "Toti barbatii evrei trebuie impuscati.

Femeile si copii vor fi dusi in mlastini." Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca "deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece." Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfasurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreietti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului.

In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942, executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi.

In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942, campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.

Grupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.

Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: "In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara."

Solutia finala

In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp, in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.

In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. in august 1941, Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane.

Experienta acumulata a fost folosita pentru solutia finala, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin - in Polonia ocupata.

Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic.

In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.

Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria.

La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee.

Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european solutia finala pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care supravietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.

La scurt timp dupa "conferinta", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei.

Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara.

Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-au desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor.

In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia.

Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea solutiei finale. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si, la sfarsit, ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est, iar abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta.

Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.

In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi.

Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

Raspunsul altor natiuni

In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai Bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci.

Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei.

Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni.

In Olanda si Belgia, majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazistii au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia.

Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de Cei Drepti intre Natiuni. Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.

Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti.

La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflate atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.

Alte victime ale nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialistide, membri disidenti ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.

Dintre victimele ne-evreiesti, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.

Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demna de a fi traita. In toamna anului 1939 a inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului.

Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa "puritatii" rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.

Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare.

Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

Bilantul si testamentul Holocaustului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi, Aliatii au organizat la Nuremberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii.

In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese.

Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

Supravietuitorii Holocaustului si statul Israel

Dupa razboi, circa 250.000 de supravietuitori evrei s-au indreptat spre taberele de refugiati organizate de Aliati in Germania, Austria si Italia. Ei au facut presiuni asupra armatei americane si guvernului sa fie lasati sa emigreze in Palestina, pe atunci sub conducere engleza, si guvernul american - la randul sau - a facut presiuni asupra Marii Britanii sa accepte acesti refugiati.

Anglia a refuzat, insa, si mii de supravietuitori evrei s-au imbarcat pentru a imigra clandestin in Palestina. Suferinta supravietuitorilor, care nu aveau unde sa se duca, si politica statului englez de a opri navele si a-i trimite pe supravietuitori in tabere de detentie in Cipru, a determinat un val de revolta din partea opiniei publice mondiale.

Evreii din Statele Unite s-au mobilizat in favoarea rezolvarii problemei refugiatilor prin crearea unui stat evreiesc in Palestina. Sub presiunea refugiatilor evrei si a opiniei publice, englezii au fost nevoiti sa ceara Natiunilor Unite sa rezolve pretentiile evreilor si arabilor asupra Palestinei. In 1947, Organizatia Natiunilor Unite a votat impartirea Palestinei intre statul evreu si arabi. Statul evreu Israel a luat nastere in mai 1948.

Compensatii si restitutii pentru Holocaust

In anii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, unele proprietati ale evreilor, sume de bani si alte bunuri furate de nazisti au fost returnate supravietuitorilor Holocaustului sau urmasilor acestora sau, in cazul in care nu existau nici supravietuitori, nici mostenitori, organizatiilor de caritate evreiesti. Multi evrei au afirmat ca valoarea bunurilor returnate nu poate in nici un caz compensa pierderile suferite, pentru ca nu exista nici o modalitate echitabila de a evalua, economic sau in orice alt mod, suferinta si pierderile de vieti omenesti, iar observatorii au subliniat ca nici o restitutie nu va putea fi facuta pentru a compensa tragedia evreilor europeni in Holocaust.

La inceputul anilor ‘50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest si ai statului Israel, ca si reprezentanti ai Conferintei asupra pretentiilor materiale ale evreilor impotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizatii ale evreilor), au cazut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate in considerare pentru compensatii.

Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al intelegerilor cu Conferinta asupra pretentiilor materiale ale evreilor si cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat in 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimtit sa furnizeze statului Israel bunuri in valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, si sa plateasca suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstructia comunitatilor evreiesti din Europa.

Plati aditionale au fost facute catre evreii care au depus munca fortata. Dupa reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, in 1990, Conferinta Pretentiilor si Organizatia mondiala de restitutie a evreilor au inceput negocierile cu guvernul german si alte guverne europene, ca si cu bancile elvetiene, agentiile de asigurari si industriile germane, pentru stabilirea unui program aditional de compensatii pentru supravietuitorii Holocaustului.

Negocierile se refereau la restituirea proprietatilor imobiliare ale evreilor, precum si a altor proprietati care au fost confiscate sau vandute cu forta in anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut in vedere crearea in tarile europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de arta si furturile savarsite in lagare. In plus, in august 1998 s-a ajuns la o intelegere cu bancile elvetiene; acestea au constituit un fond in suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensatii in favoarea supravietuitorilor Holocaustului ale caror bunuri furate au fost regasite in bancile elvetiene sau care au fost obligati sa presteze munca fortata pentru firme elvetiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate in Elvetia.

Actiunile Bisericii

In anii ‘60, ca rezultat al initiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaratia numita In vremea noastra (in latina: Nostra Aetate), in care deplangea "ura, persecutiile si manifestarile de anti-semitism indreptate impotriva evreilor". In anii 1990, conferinte ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franta au adoptat rezolutii care cenzurau invataturile anti-semite si condamnau tacerea Bisericii Catolice in timpul Holocaustului.

In martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaratia Ne amintim: O reflectie asupra Shoah in care a cerut iertare in mod deschis pentru crimele si greselile comise in numele Bisericii, iar in martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat in Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucisi in Holocaust.

Declaratiile Bisericii Catolice din anii ‘90 arata ca Biserica respinge acuzatiile privind raspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecutia anti-semita in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Totusi, prin denuntarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust si iertarea ceruta pentru tacerea crestinilor care au fost martori la aceasta crima in masa, declaratiile facute de Biserica la sfarsitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru imbunatatirea relatiilor intre religii si lupta impotriva prejudecatilor.

Incepand cu anii 1970, o schimbare similara a avut loc in sanul Bisericilor germane protestante. Multi teologi germani au denuntat traditia anti-evreiasca a Bisericilor protestante si au recunoscut lipsa lor de atitudine in timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului

Monumente si muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat in intreaga lume. In Germania si in tarile europene care s-au aflat sub ocupatie nazista, ramasitele multor lagare de concentrare si centre de executie au fost transformate in muzee si monumente. in tarile care nu au fost implicate in evenimentele Holocaustului, guvernele si organizatiile supravietuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente si muzee.

Printre aceste organizatii se numara Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor si Eroilor Holocaustului, care a fost infiintata in 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucisi de nazisti. In Statele Unite, doua muzee au fost deschise in 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, in Washington, care este destinat prezentarii istoriei Holocaustului, si Muzeul Tolerantei, in Los Angeles, California, care este dedicat luptei impotriva prejudecatilor, intolerantei, incalcarii drepturilor omului si genocidului.

Studierea Holocaustului

Cercetatorii au inceput investigatiile sistematice asupra Holocaustului in anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului in ideologia nazista, accederea nazistilor la putere si structura regimului nazist au fost publicate in anii 1960 si 1970. Tot in acea perioada au inceput sa se dezvolte si initiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.

Istoricii independenti care au intreprins si intreprind aceasta "revizuire" au primit numele de "revizionisti" si fac obiectul embargoului si presiunilor din partea organizatiilor evreiesti. Un subiect abordat de revizionisti este existenta camerelor de gazare, precum si numarul real al victimelor din lagarele de concentrare. Celebre in domeniu sunt cele doua rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist in camere de gazare americane.

Acesta a intreprins studii fizico-chimice la incaperile prezentate la Auschwitz si in alte lagare ca fiind "camere de gazare" si a tras concluzia nu doar ca acele incaperi nu au fost folosite niciodata la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru asa ceva, data fiind constructia lor total improprie (lipsa oricaror etansari si masuri de siguranta necesare la lucrul cu un gaz toxic).

De asemenea, o alta afirmatie a revizionistilor este ca cifra reala a evreilor morti la Auschwitz este de putin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirma oficial. Chiar cifra oficiala a suferit ajustari in jos, ajungand in ziua de astazi la 1,5 milioane de evrei morti la Auschwitz. Cifra avansata de revizionisti se bazeaza pe Registrele cu decese (in germana: Totenbuch) oficiale ale lagarului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagarului. In prezent exista o intensa disputa ideologica in jurul acestor subiecte, intre organizatiile evreiesti si asa-numitii revizionisti.

Studierea Holocaustului in anii 1980 a fost marcata de o dezbatere intre asa-numitii "internationalisti", care sustineau ca solutia finala a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, si asa-numitii "functionalisti" care sustineau ca nazistii au ajuns la solutia finala prin incercari repetate, fara un plan dinainte stabilit.

In anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor si asupra comemorarii victimelor si reprezentarii Holocaustului. Problema unicitatii si universalitatii Holocaustului, cat si politica de genocid constituie centrul cercetarilor la inceputul secolului XXI. Astazi, cercetatorii pun in discutie daca exista diferente intre genocid, in general, si Holocaust, daca si alte victime ale nazistilor au fost victime ale Holocaustului si daca au existat diferente intre politica nazista fata de evrei si politica fata de celelalte victime.