Stăpânirea universului şi a legilor lui, precum şi cunoaşterea omului şi a felului în care funcţionează organismul uman sunt mizele majore pornind de la care se nasc noi teorii, se infirmă paradigme până atunci infailibile şi se alocă fonduri importante laboratoarelor de cercetare.




Secolul al XX-lea este unul al marilor descoperiri ştiinţifice, fie că vorbim de fizică, chimie sau ştiinţe medicale. Este epoca în care fizica atomică este fundamentată ca ştiinţă, apar idei revoluţionare asupra relativităţii, se descoperă noi galaxii şi noi medicamente, se construieşte microprocesorul, iar genetica ia amploare.

Teorii de Nobel: relativitatea, explozia atomică şi tranzistorul.

În 1895, Röntgen descoperă razele X, în jurul cărora se vor articula preocupările ştiinţifice ale primului sfert al secolului al XX-lea. Numeroase teorii asupra lumii au apărut de-a lungul istoriei, dar nici una dintre ele nu a fost la fel de seducătoare ca cea a începutului de secol XX, a fizicianului german Albert Einstein. În 1917, acesta formulează teoria relativităţii generale, primind distincţia Nobel patru ani mai târziu. În 1913, Niels Henrik David Bohr vorbeşte despre primul atom cuantic, primind Nobelul în 1922.

A doua jumătate a secolului al XX-lea este dedicată fizicii nucleare. Fisiunea nucleară este descoperită de O. Hahn (premiul Nobel pentru chimie, 1944) şi F. Strassmann în 1938, dar va lua amploare abia în cel de-al doilea război mondial, odată cu proiectul Manhattan (1945) şi exploziile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. După prima explozie nucleară, fizicienii au început să caute metode de domesticire a acestei surse de energie.

William Bradford Shockley, John Bardeen Walter şi Houser Brattain se întâlnesc în laboratoarele Bel Telephone. Ajutaţi de modelele fizicii cuantice, cei trei reuşesc să creeze în 1947 un nou dispozitiv, pe care ei îl numesc persistor (ca amintire a eforturilor persistente pe care le-au făcut), pentru care primesc Nobelul în 1956. Fusese descoperit tranzistorul. În urma acestor descoperiri, Bardeen continuă studiul asupre supraconductorilor şi ia un al doilea Nobel, în 1972. Descoperirea tranzistorului a revoluţionat lumea modernă, înlocuind triodele utilizate până atunci.


Epoca şi bolile ei: Nobel pentru tratament

Primul laureat al Nobelului în ştiinţele medicale a fost cel care a reuşit să înţeleagă cum poate un organism să creeze propriul antidot pentru boli severe şi incurabile la acel moment: difteria şi tetanosul. Cercetările lui Emil Adolf von Behring au pus bazele imunologiei bolilor bacteriale, continuând munca lui Pasteur, Koch şi Ehrilich. În 1890, Behring şi S. Kitasato şi-au publicat descoperirea că injectarea unor doze graduale de culturi sterilizate de bacili de difterie şi tetanos determină animalele să producă, în sângele lor, substanţe care neutralizează toxinele pe care bacilii le produc (antitoxine).

Un an mai târziu, Nobelul este decernat pentru efortul de a combate o altă boală a începutului de secol, malaria. Preocuparea majoră a lui Ronald Ross, medic şi poet, era cea a prevenirii malariei în diverse zone ale lumii: Africa de Vest, zona Canalului Suez, Grecia, Cipru şi cele afectate de primul război mondial.

În 1904, Nobelul ajunge la un adevărat deschizător de drumuri în psihologia medicală, rusul Ivan Petrovich Pavlov. După ce a cochetat cu teologia, Pavlov conduce, din 1890, Departamentul de Psihologie al Institutului de Medicină Experimentală. Canadienilor Frederick Grant Banting şi John James Richard Macleod li se recunoaşte de către Comitetul Nobel, în 1923, meritul de afi izolat insulina, descoperind tratamentul diabetului zaharat.

Jumătatea secolului XX este marcată de o mare descoperire a medicinei: antibioticele. Comitetul Nobel nu a putut ignora un cercetător ca Selman Abraham Waksman (premiul Nobel, 1952), inventatorul mai multor antibiotice, actinomicina (1940), neomicina (1946), streptomicina (1943), neomicina (1948), dintre care ultimele două fiind folosite în tratarea numeroaselor infecţii.

Preocupările savanţilor din medicină s-au orientat treptat către noi ramuri, imunologia şi genetica, în încercarea de a găsi leac bolilor cauzate de deficienţele sistemului imunitar (cancer, HIV). În 1972, Gerald M. Edelman şi Rodney R. Porter primesc Nobelul în medicină, pentru meritul de a fi teoretizat structura anticorpilor, iar în 1974, un grup de trei medici, printe care şi unul de origine română, primesc distincţia Nobel: Albert Claude, Christian de Duve (Belgia) şi George E. Palade (român prin naştere, cercetător în SUA), după ani de cercetări asupra organizării celulelor.

Toate aceste studii de laborator au dus ca Joseph E. Murray şi E. Donnall Thomas (Nobel 1990) să descopere un tratament inovator: transplantul de celule.

În 2006, premiul Nobel pentru medicină şi psihologie a fost atribuit americanilor Andrew Z. Fire şi Craig C. Mello pentru descoperirea "unui mecanism fundamental pentru controlul fluxului de informaţii genetice". Cei doi cercetatori au descoperit un mecanism numit "interferenţa ARN", care poate bloca anumite gene, lucru care poate ajuta la descoperirea unor noi terapii.

Premiile Nobel se acordă din 1901, pentru fizică, chimie, psihologie sau medicină, literatură şi pace. Luni, Academia Suedeza a anunţat laureatul Nobel pentru medicină.


Un portret considerat vechi de două secole a fost reevaluat, dovedindu-se că aparţine lui Da Vinci.
O pictură realizată de Leonardo, dar considerată ca fiind o operă de secol al XIX-lea, a fost reevaluată de curând la adevăratul ei preţ după o cercetare detectivistică, bazată pe „amprentarea“ pictorului. Descoperirea se datorează unui evaluator canadian care a descoperit în marginea de sus-stânga a tabloului urma unui deget al lui Da Vinci, infor-mează cotidianul „The Times“.
Iniţial, pânza de 33x23 cm era privită ca un portret obscur. În 1998, Casa de licitaţii Christie’s din New York o cataloga drept „o lucrare germană de la începutul secolului al XIX-lea“. Combinând tehnicile desenului în cretă, ale schiţei în creion şi ale graficii, pânza a fost vândută acum zece ani la modica sumă de 19.000 de dolari.

Bazilica Episcopala din Histria, una dintre cele mai mari din Peninsula Balcanica. Cripta primilor martiri dobrogeni din Tulcea. Cele mai vechi ramasite de Homo sapiens la Anina. Peste 2.000 de complexuri arheologice din Epoca bronzului si cea romana la Petea-Vama. Acestea sunt cateva dintre vestigiile cele mai de pret dezgropate de arheologii romani in ultimele doua decenii.





„In ’94 eram la Histria si a aparut intr-o groapa o friza cu opt divinitati ale panteonului greco-roman si cu reprezentarea Zeului Soare pe margine. Deodata aud o voce pitigaiata: «Mai e mult pana la mare?».

Surescitat de descoperire, desi am vazut ca arata bine cucoana, zic: «Decat sa puneti intrebari din astea tampite, mai bine veniti sa vedeti ceva frumos». Era Camelia Robe, de la televiziune”, evoca vechiul arheolog Alexandru Suceveanu, presedintele Comisiei Nationale de Arheologie. Cotidianul l-a rugat, alaturi de alti specialisti, sa realizeze un top al celor mai importante descoperiri arheologice romanesti din ultimele doua decenii, cu dozele de subiectivism de rigoare si in functie de aria lor de expertiza.

Anul 2000: banii vin si la arheologi

Inainte de toate, arheologul Florin Ridiche, de la Muzeul Olteniei din Craiova, descrie traseul sinuos al arheologiei postdecembriste pana la intetirea fondurilor si a conditiilor pentru astfel de descoperiri.

„Anul 1989 a insemnat o cadere a cercetarii arheologice romanesti ca urmare a lipsei acute a fondurilor, ajungandu-se ca prin 1993, 1994 sa se aloce atat de putini bani incat nu puteau fi platiti decat doi sau trei muncitori pe santierele arheologice care ar fi trebuit sa aiba un minim de 20.” Anul 2000 a produs insa o schimbare radicala, continua arheologul oltean. Ministerul Culturii a dat OG 43/2000, „un fel de Biblie a arheologilor romani”, la care se adauga Regulamentul Sapaturilor Arheologice, prin instituirea Registrului Arheologilor si a Repertoriului Arheologic. Totodata, au crescut si fondurile pentru cercetare si numarul de santiere si a aparut si arheologia contractuala, legata mai ales de investitiile din infrastructura. Investitorii au fost obligati prin lege sa obtina un certificat de descarcare de sarcina arheologica inainte de inceperea sapaturilor, „lucru care a dus la cresterea fondurilor pentru cercetarea arheologica”.
De cealalta parte, Costel Chiriac, de la Institutul de Arheologie din Iasi, descrie insa o Comisie Nationala de Arheologie „inca macinata de orgolii si de interese de grup” si o Directie Generala a Patrimoniului Cultural National ce „seamana cu o baba senila”, precum si o legislatie cu lacune si contradictii. Totusi, el pretuieste racordarea la reteaua de informatii computerizate, „satelizate”, inmultirea numarului de publicatii, de santiere si cercetari de laborator pe baze moderne.

Cea mai mare bazilica episcopala din Balcani

Desi tehnologia moderna s-a facut simtita dupa 2000, Alexandru Suceveanu, dedicat timp de 50 de ani sitului de la Histria, nu are pic de incredere in ea pana nu trece de cazma, spaclu si maturica. „Occidentul asta s-a descarnat. Cred ca multi dintre ei (n.r. - arheologii din Vest) nu mai fac distinctia intre o oala si un caine. Nu, nu mai sapam. Taiem asa, din zece-n zece centimetri, la orizontala perfecta, si pe urma reconstituim la calculator. Cum mai reconstitui? Cum mai stii cum ai strans datele?” „Daca nu ai spaclul tau si maturica ta, privitul acela de profil... Privitul unui profil si succesiunea straturilor, care e sfanta, le faci in liniste, in diferite lumini ale zilei, preferabil dupa-masa, cand soarele e mai moale. Ne adunam, avem la doua zile vizite pe sectoare si stam si comentam: «Da’ stratul asta cum este?» s.a.m.d. Arheologul sa nu stea dusat, spreiat, la gagicareala la Mamaia si sa vada de doua ori pe saptamana cum mai merg lucrurile. Sa stea sa beleasca ochii in cazma si, cand simte ca s-a schimbat putin pamantul, sa sara de pe malul santului si sa vada el, cu mana lui”, da el niste ponturi din intelepciunea arheologiei traditionale.
Cazmaua, spaclul si maturica au fost, de altfel, ustensilele de capatai care i-au infatisat ruinele pe care le include printre cele mai de seama din ultimii 20 de ani. In ’95, Alexandru Suceveanu facea parte din echipa care gasea inscriptia cu garnizoana lui Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, prima care mentiona un personaj de istorie universala. Apoi, in 2002, dupa 20 de campanii de sapaturi incepute in ’84, termina de cercetat si Bazilica Episcopala, „una dintre cele mai mari din Peninsula Balcanica”, lunga de 60 m si lata de 30

Primii martiri dobrogeni


El nu se opreste doar la descoperirile vazute cu propriii ochi, trecand in revista si cripta funerara de la Halmyris, Tulcea, in care au fost ingropati primii martiri crestini cunoscuti in Dobrogea - Epictet si Astion -, descoperita in august 2002 de arheologii Mihail Zahariade si Octavian Bounegru. In plus, Andrei Soficaru, de la Institutul de Antropologie „Francisc J. Rainer”, o considera pe aceasta drept descoperirea cu „cea mai mare insemnatate pentru antropologie” din ultimele decenii romanesti. Osemintele au fost analizate la Manastirea Celic-Dere timp de zece zile. „Munca nu a fost usoara, deoarece printre oasele umane erau si numeroase oase de animale. Restaurarea, identificarea, determinarea varstei si a sexului, stabilirea bolilor de care au suferit si a cauzei mortii au aratat ca ne aflam in fata unui caz unic ce apare o data la 25 de ani”, spune antropologul.

Andrei Soficaru explica si aceasta unicitate. In textul enciclopedic „Acta Sanctorum” se spune ca Epictet (60 de ani) si Astion (35 de ani) au fost decapitati la 8 iulie 290 la Halmyris, in timpul imparatului Diocletian. Sunt descrise si ultimele clipe de viata ale celor doi martiri, loviti cu pietre peste fata si flagelati cu vergi, apoi decapitati. Scheletele dezgropate confirma povestea, continua antropologul: ambele sunt de sex masculin, iar varsta a fost determinata la 64, 67 de ani la primul, si la 40 de ani la al doilea. „Primul schelet are fracturi perimortem pe omoplatul stanga si mandibula, iar cel de-al doilea o urma de taiere pe humerusul dreapta si, de asemenea, tot pe mandibula. Prima vertebra cervicala de la cel de-al doilea schelet are urme de taiere produse de o sabie foarte ascutita, ceea ce indica o decapitare”, intareste antropologul.

Cele mai vechi rămăşite de Homo sapiens, la Anina

Alexandru Suceveanu încheie cu mormântul dublu circular din perioada Daciei romane, găsit în urmă cu câţiva ani la Roşia Montană, unde „s-ar mai putea descoperi lucruri” dacă ”aburitele creiere ale celor care ne conduc” nu ar fi „confundat” lucrurile. „Dacă oamenii ar fi lăsaţi să repare galeria în care s-au găsit faimoasele tăbliţe cerate (n.r. - 1786-1855), ar fi o mare realizare, pentru că acolo au fost aduse, pentru prelucrarea aurului, populaţii din Iliria.”

Arheologul Gheorghe Lazarovici se lasă impresionat, în schimb, de paleoliticul din Peştera cu Oase, zona Anina, unde, în 2002, au fost descoperite şi datate cu radiocarbon resturile celui mai vechi schelet de Homo sapiens, în prezenţa unor specialişti din mai multe ţări. Mai vorbeşte şi de săpăturile în curs de desfăşurare de la Miercurea Sibiului şi Uivar, situri neolitice, unde au fost descoperite sisteme de fortificaţii din mileniile VII-IV î.Hr., respectiv structuri de şase-şapte sisteme de fortificare, ambele rodul unor colaborări româno-germane.
„Noi am săpat la Parţa, o staţiune cu un sistem de fortificare cu patru şanţuri şi patru-cinci palisade - prospectările sunt abia la început -, unde am descoperit «blocuri de locuinţe» din care unele aveau podele suspendate, altele etaj cu peste 12 încăperi, din mileniul VI î.Hr.”, adaugă arheologul.

Robert Gindele, de la Muzeul Judeţean Satu Mare, listează descoperirile din nord-vestul României, începând cu cimitirul neolitic de la Urziceni-Vamă. Acesta cuprinde cele mai multe morminte din cultura ungară Bodrogkeresztúr descoperite pe teritoriul României, presărate cu obiecte de podoabă, arme şi vase.

„Aici a fost descoperit cel mai vechi obiect din aur de pe teritoriul judeţului (început de mileniu III î.Hr.)”, completează el, trecând la aşezările din Epoca bronzului şi cea romană de la Petea-Vamă: „Pe părţile română şi maghiară ale frontierei au fost descoperite peste 2.000 de complexuri arheologice, pe o suprafaţă mai mare de patru hectare. Este cea mai extinsă suprafaţă cercetată arheologic din N-V României”. Li se adaugă limesul (n.r. - sistem de fortificare compus din val şi şanţ) roman din „zona barbară de la Supuru de Sus” - „probabil cea mai timpurie frontieră a Daciei romane, retrasă mai târziu pe linia Carpaţilor” -, cercetat pe şase kilometri.

Cea mai mare descoperire după brăţările dacice

Robert Gindele conchide cu situl Lazuri-Lubi tag, unde se remarcă aşezări din secolele VI-IX d.Hr. ce oferă informaţii importante despre prezenţa românească în nord-vestul României, şi cu colaborarea dintre muzeul sătmărean şi ucraineni de la Cimitirul Malaya Kopanya. Toamna trecută, echipa a dezgropat aici două obiecte ce cântăresc împreună aproape jumătate de kilogram de aur, ceea ce a fost considerată drept cea mai mare descoperire de după controversatele brăţări dacice.

În cealaltă parte a ţării, cercetările arheologice de la Babadag-Cetăţuie, Tulcea, au început în 1962 şi continuă şi astăzi. Comunitatea atribuită culturii de tip Babadag a ocupat, din secolul XI î.Hr. până în prima jumătate a secolului VII î.Hr., un teritoriu ce cuprindea Dobrogea, estul Munteniei şi sudul Moldovei, se afundă în istorie Sorin Ailincăi, de la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea. „Săpăturile au scos la lumină resturile a numeroase locuinţe de suprafaţă, bordeie şi gropi de provizii sau menajere ce conţineau o mare cantitate de materiale arheologice pe baza cărora s-au stabilit importante legături cu lumea egeo-anatoliană. Datorită acestor complexe observaţii şi descoperiri, situl este fără îndoială unul dintre cele mai importante repere ale Primei epoci a fierului din sud-estul Europei”, explică arheologul.

El poposeşte apoi mai încolo în Tulcea, în comuna Jurilovca, la cetatea Orgame, prima localitate românească menţionată într-un izvor antic, întemeiată la mijlocul secolului VII î.Hr. de către grecii din Asia Mică într-o zonă cu „urme de locuire din Epoca bronzului şi din Prima epocă a fierului”. „Cercetările arheologice desfăşurate aici în anii 1926-1932 şi din 1965 până în prezent au permis dezvelirea unor importante monumente şi schiţarea istoriei cetăţii pentru mai bine de 12 secole de funcţionare. Dintre monumentele reprezentative ale sitului amintim cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre (mijlocul sec. VII î.Hr.) şi o serie de edificii publice şi private din perioada romană: pretoriul, patru bazilici paleocreştine, locuinţe şi o parte din reţeaua stradală.”

Trecând în Oltenia, Florin Ridiche aminteşte de descoperirile de la Desa, judeţul Dolj, unde se cunoştea de existenţa unui sit până în 2001. Muzeul din Craiova a investit într-un nou şantier arheologic în această localitate, deschis şi în prezent. „Rezultatele nu au întârziat să apară, astfel că, în vara anului 2005, s-au descoperit, într-un complex arheologic, două spade romane de tip «spatha», folosite în perioada târzie a Imperiului Roman, un vârf de lance, unul de suliţă şi un prinzător de teacă, unice în contextul descoperirilor romane din Europa şi, pe deasupra, foarte bine conservate.”

Precizie antropologică la Hunedoara-Grădina Castelului

Andrei Soficaru evocă o altă descoperire arheologică îmbinată de minune cu antropologia, la care a participat: necropola de copii de la Hunedoara-Grădina Castelului, unde săpăturile au fost efectuate între 2001 şi 2006. Aici, în 30 de depuneri, au fost găsiţi patru indivizi incineraţi şi alţi 48 înhumaţi. Dintre aceştia din urmă, 35 aveau sub şase ani, iar dintre aceştia, 20 aveau mai puţin de un an.
„Datorită faptului că scheletele de copii erau relativ bine reprezentate, analiza antropologică a permis estimarea vârstei, dar şi determinarea sexului sau calcularea staturii. S-a observat că, în unele cazuri, determinarea sexului, prin metode antropologice, a putut fi confirmată şi de inventarul descoperit - piese tipice pentru femei, cum ar fi cerceii sau mărgelele. Pe de altă parte, mormintele de copii sunt datate în sec. I d.Hr., în plină perioadă dacică. Vârstele fragede şi epoca în care au trăit arată că, în această necropolă, copiii neiniţiaţi au beneficiat de un alt tratament la deces decât restul comunităţii din care făceau parte“, explică antropologul. Alături de aceste exemple de marcă prezentate de specialişti mai pot sta şi casa intactă din epoca Cucuteni, veche de circa 6.000 de ani, identificată pe malul Prutului de arheologii Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani în vara lui 2006, şi cele 6.000 de obiecte, un fost nod comercial înfloritor şi unul dintre cele mai promiţătoare situri dintre Carpaţi şi Balcani găsite la Pietrele, în judeţul Giurgiu, de către Institutul „Vasile Pârvan”, datând tot de acum 6.000 de ani.

Descoperiri arheologice involuntare sub mall-uri

Câteodată, însă, istoria iese din groapă fără voia arhitecţilor, mai ales în cadrul unor săpături pentru diverse construcţii edilitare. Gheorghe Lazarovici aminteşte, în acest sens, de lucrările pentru înălţarea mall-ului Polus Center din Cluj, care au dus la crearea unui şantier arheologic de 30 de hectare. Aici au fost descoperite locuinţe şi obiecte vechi de cinci-şase milenii, tumuli (n.r. - movile de protecţie din piatră sau pământ ridicate de popoarele antice deasupra mormintelor) din mileniile II-III şi zeci de morminte din Epoca cuprului-bronzului. Alături de o „staţie de poştă sau garnizoană pentru cei care controlau drumul roman spre Gilău sau Turda prin Miceşti, cu obiecte, fragmente şi vase ceramice, fragment de diplomă privind acordarea cetăţeniei romane” şi de sute de morminte din perioada migraţiilor, unele presărate cu podoabe din metal preţios de pe vremea gepizilor.

Mihai Wittenberger adaugă siturile preistorice şi romane deschise odată cu lucrările pentru autostrada Transilvaniei, cel neolitic, cel din Epoca bronzului şi cel roman generate de modernizarea DN 17 pe tronsonul Cluj-Dej sau cele de pe varianta de ocolire est a municipiului Cluj, cu aşezări cu specific neolitic, scitic, dacic, roman şi din Evul Mediu timpuriu. „Din nefericire, ştiu de la colegi din ţară că nu peste tot se respectă legislaţia care obligă investitorul să suporte cheltuielile de cercetare”, mai spune arheologul.

Se mai pot adăuga cele peste 1.000 de morminte din secolul al II-lea, obiectele de ceramică, metal, os, sticlă, metalele preţioase, uleiurile, fardurile, bijuteriile, pieptenii, oglinzile, cojile de ouă sau nucile carbonizate descoperite odată cu extinderea oraşului şi executarea lucrărilor de construcţie în Constanţa, de anul trecut. Precum şi hanurile de secol XVII, ceramica, sticla şi monedele de secol XVIII-XIX dezgropate pe străzile Lipscani, Franceză şi Smârdan, odată cu lucrările de remodernizare a infrastructurii.

Primul laborator din România de datare exactă a ceramicii

Cât priveşte dotările tehnologice ale arheologiei româneşti, Mihai Wittenberger vorbeşte de datarea cu radiocarbon C14, magnetometrie sau GIS (n.r. - Geographic Information System, care stochează şi analizează date legate de un loc), de poziţionare GPS, radare subterane sau detectoare de metale. El laudă şi proiectul de înfiinţare a primului laborator de datare prin sistemul termoluminescenţei, ce permite o datare a ceramicii cu o precizie de câţiva ani, pus pe roate de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei şi de Facultatea de Mediu din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Robert Gindele adaugă arheologia aeriană şi măsurătorile geomagnetice care, anul trecut, au dus la descoperirea „unui sistem de fortificaţie al unei aşezări din Epoca târzie a bronzului la Andrid”. Iar Gheorghe Lazarovici spune că România se poate mândri cu unul dintre cele mai performante sisteme de evidenţă şi una dintre cele mai mari baze de date din domeniul culturii.

Institutul „Vasile Pârvan”, cel mai bogat în 2008

Pentru anul 2008, Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat 580.000 de euro săpăturilor arheologice, faţă de 400.000 puse la bătaie în 2007, potrivit site-ului oficial. Primele instituţii arheologice, în ordinea sumelor alocate, sunt Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti (aproape 100.000 de euro), Muzeul Naţional de Istorie a României (aproape 100.000 de euro), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (aproape 48.000 de euro), Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca (aproape 40.000 de euro), Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea (aproape 38.000 de euro) şi Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (puţin peste 36.000 de euro).

Marele naturalist englez, autorul celebrei lucrari "Evolutia speciilor pe calea selectiei naturale" - aparuta în anul 1859 -, datoreaza majoritatea covârsitoare a ideilor sale unei calatorii stiintifice. Este vorba de voiajul dedicat observatiilor stiintifice, efectuat între 1831 si 1836, la bordul vasului "Beagle". Dar doi cercetatori de la Imperial College din Londra au descoperit în manuscrisele sale o fraza care le-a atras atentia, si anume: "...daca sunt cultivate mai multe soiuri de plante în aceeasi zona, productivitatea creste". La ce se referea creatorul darwinismului?
Multa vreme, sursa aceste idei a lui Darwin (1809-1882) a ramas necunoscuta, neexistând nici o explicatie. Dar recent, revista "Science" a publicat rezultatul surprinzator al anchetei întreprinse de cercetatorii operei sale. Astfel, s-a aflat ca la începutul secolului XIX, botanistul englez George Sinclair a amenajat o gradina speciala la Woburn Abbey, în sud-estul Angliei. Acolo existau 240 de mici parcele cultivate cu o mare varietate de plante (inclusiv bazine cu specii acvatice). Sinclair si-a publicat primele observatii în 1816, iar în 1826 a scris un studiu amplu a carui concluzie era urmatoarea: o mare comunitate de specii vegetale este mult mai avantajoasa pentru dezvoltarea plantelor decât un ecosistem sarac în diversitate"... De fapt, aceasta idee revolutionara pentru acele timpuri evidentia pentru prima oara rolul esential al biodiversitatii pentru viata în mediul natural (ecosistem) a plantelor, dar si a insectelor si a altor vietuitoare. 

Era vorba, în consecinta de primul studiu ecologic, pe care marele Darwin l-a apreciat atât de mult, însa nu a mentionat deloc numele lui George Sinclair (trebuie precizat ca termenul de "ecologie" a fost folosit pentru prima data de biologul german Ernst Haeckel, în 1866). Astazi, ideile darwiniste privind biodiversitatea si importanta ei ecosistemica sunt mai actuale decât oricând. Printre observatiile stiintifice si concluziile geniale ale lui Darwin, acea gradina speciala de la Woburn Abbey a avut un rol aparte.

O tara mica dar cu o densitate demografica exceptionala (peste 460 de locuitori/km2). Dar si cu o industrie puternica si o agricultura intensiva care ii permit sa exporte 40% din productie. Si asta in conditii geografice ostile, in care a fost nevoita sa sece mlastinile pentru a le transforma in terenuri agricole si sa smulga marii noi pamanturi, construind totodata diguri impresionante pentru a se proteja de fluxul si valurile marii. Pe acest fundal, Olanda finanteaza proiecte de extindere a habitatului prin realizarea de constructii exceptionale.

In Olanda, peste jumatate din teritoriu se afla sub nivelul marii, riscand in orice moment sa se scufunde. Tara e protejata de diguri inalte asemenea peretilor unui vulcan. Fara ele, apele Marii Nordului, spre vest, dar si cele ale Rinului, la sud, ar ineca o parte a tarii care se afla la cativa metri sub nivelul marii. Peste 65% din teritoiul Olandei e compus din poldere, terenuri recuperate din apele marii, protejate de diguri. Daca n-ar exista, la fiecare flux, aceste pamanturi ar fi inundate. Desi sabia lui Damocles atarna amenintator deasupra Olandei, edilii se concentreaza asupra unui proiect, extrem de ambitios de extindere a habitatului, care va debuta in ianuarie 2000.

In secolul XXI, Olanda va resimti din plin efectele schimbarii climei. E vorba de ridicarea nivelului oceanelor. Din acest punct de vedere, olandezii sunt bine protejati. In ultimii 50 de ani au fortificat coastele cu diguri uriase, cu „dune” inalte, cu baraje. Ceea ce-i ingrijoreaza cu adevarat sunt ploile. Toate modelele climatice prevad o puternica crestere a precipitatiilor in Europa de Nord. O mare parte din apa din scurgeri va alimenta doua mari cursuri de apa: Meuse si Rhin. Acum polderele sunt in siguranta datorita pomparii continue in mare a apei care se infiltreaza. Dar, intr-o zi, acest lucru nu va fi suficient. Daca ploile vor ridica nivelul apelor din canale, acestea se vor revarsa si va inunda o parte a tarii. Un fenomen care a avut loc in 1993 si 1995. De fiecare data, mii de oameni am fost evacuati.

Din 2008, guvernul a cumparat terenuri pentru a le transforma in campii de inundatii, urmand ca apa sa fie canalizata. In aceste conditii, problema spatiului de care sufera olandezii se va accentua. Acestia traiesc ingramaditi (460 locuitori/km2), nevoia de locuinte pana in 2030 fiind de 500.000. Unde vor fi cazati daca se vor pierde teritorii? Pe apa, raspunde guvernul.

Case care urca si coboara

In Olanda casele flotante exista de un secol. E vorba de vase si slepuri modificate si reconstruite pentru a asigura confortul necesar. In ultimii 5 ani, cativa arhitecti s-au lansat in constructia unui alt tip de case, eliminand coca vasului. Peste 200 de locuinte „noua generatie” sunt deja amarate in cele 4 colturi ale tarii. Una dintre localitati e Maasbommel, aflata pe malul fluviului Meuse, la 6 metri sub nivelul marii, protejata de un dig de 6 metri inaltime. Terenurile situate intre dig si rau se considerau a fi improprii pentru constructii intrucat erau inundate in mod repetat. Din 2006, apar case amfibii asezate pe un flotor greu care coboara si urca odata cu nivelul apei. Pe flotor e construita o casa cu unul sau doua etaje. Din lemn si aluminiu, sustinuta de piloni metalici cu o inaltime de 4 metri, instalati pe sol. Cand nivelul apei scade, casa coboara lent, fara sa creeze stres sau disconfort celor care o locuiesc.

Strazi si gradini flotante

In marginea Amsterdamului, in marea Ijmeer, vor fi construite, pe insule artificiale, case flotante cu gradini si locuri de parcare, legate de pamant prin tuburi flexibile care asigura transportul gazelor si electricitatea si printr-o conducta pentru evacuarea apelor uzate. Tuburile flexibile reprezinta singurul punct slab al caselor flotante. Pe pamant e suficient sa le ingropi la 1 metru adancime, pentru a le proteja de variatiile temperaturii. Pe apa, acest lucru nu e posibil. In acest caz, fiecare tub e acoperit cu un fel de fileu electric care le protejeaza de temperaturile joase.

100% ecologic

Se contureaza si ideea constructiei unor case flotante total autonome, care sa produca electricitate, caldura, apa potabila, fara impact asupra mediului. Aceasta casa ideala se afla deja amarata pe vechile docuri din Amsterdam. Constructia a costat nu mai putin de 500.000 de euro! Denumirea acestei bijuterii: Gewoonboot. Un cub elegant din lemn de cedru si din sticla pe care se afla panouri solare producatoare de electricitate. Casa recupereaza caldura apelor uzate facandu-le sa circule sub planseul vasului. Apa de ploaie e recuperata pe acoperis si dirijata spre toalete.

Cea mai impresionanta inovatie se afla in... ceasca de cafea, preparata din apa reciclata. Ape uzate de la toalete, dus si chiuvete. Pare incredibil dar chiar asa stau lucrurile. Apele sunt recuperate in gropi septice, una pentru toalete, alta pentru bucatarie, alta pentru sala de baie. Dupa decantare, apele converg spre un bazin exterior unde e plantata o cultura de bambus si stuf. O parte a apei e aspirata de plante, evaporandu-se, iar restul e filtrat trecand printre radacini, in timp ce bacteriile din pamant digera deseurile organice. Dupa o noua filtrare si o trecere prin ultraviolete pentru a elimina bacteriile, apa redevine potabila. Complicat, foarte complicat, dar sistemul functioneaza.

Gewoonboot nu e decat un prototip dar care deschide perspective noi pentru olandezi. Un proiect iesit din comun apartine unei tinere arhitecte (26 ani), Bart van Bueren, care a imaginat un oras compus din case semi-sferice prinse pe un pilon de beton instalat in solul marin (in marea Iymeer), conectat la un dig in care vor fi instalate mijloace de comunicatie terestra. Fiecare „balon de sapun” contine 60 de apartamente, in jurul unei gradini centrale. Alte „baloane” vor functiona ca centrale solare sau de tratare a apelor. Daca proiectul va fi viabil, se vor adauga noi si noi „baloane” pana se va ajunge la o metropola! Cel mai greu in acest proiect fezabil, va fi convingerea oamenilor sa locuiasca in „baloane”.

O tara mica dar cu o densitate demografica exceptionala (peste 460 de locuitori/km2). Dar si cu o industrie puternica si o agricultura intensiva care ii permit sa exporte 40% din productie. Si asta in conditii geografice ostile, in care a fost nevoita sa sece mlastinile pentru a le transforma in terenuri agricole si sa smulga marii noi pamanturi, construind totodata diguri impresionante pentru a se proteja de fluxul si valurile marii. Pe acest fundal, Olanda finanteaza proiecte de extindere a habitatului prin realizarea de constructii exceptionale.

In Olanda, peste jumatate din teritoriu se afla sub nivelul marii, riscand in orice moment sa se scufunde. Tara e protejata de diguri inalte asemenea peretilor unui vulcan. Fara ele, apele Marii Nordului, spre vest, dar si cele ale Rinului, la sud, ar ineca o parte a tarii care se afla la cativa metri sub nivelul marii. Peste 65% din teritoiul Olandei e compus din poldere, terenuri recuperate din apele marii, protejate de diguri. Daca n-ar exista, la fiecare flux, aceste pamanturi ar fi inundate. Desi sabia lui Damocles atarna amenintator deasupra Olandei, edilii se concentreaza asupra unui proiect, extrem de ambitios de extindere a habitatului, care va debuta in ianuarie 2000.

In secolul XXI, Olanda va resimti din plin efectele schimbarii climei. E vorba de ridicarea nivelului oceanelor. Din acest punct de vedere, olandezii sunt bine protejati. In ultimii 50 de ani au fortificat coastele cu diguri uriase, cu „dune” inalte, cu baraje. Ceea ce-i ingrijoreaza cu adevarat sunt ploile. Toate modelele climatice prevad o puternica crestere a precipitatiilor in Europa de Nord. O mare parte din apa din scurgeri va alimenta doua mari cursuri de apa: Meuse si Rhin. Acum polderele sunt in siguranta datorita pomparii continue in mare a apei care se infiltreaza. Dar, intr-o zi, acest lucru nu va fi suficient. Daca ploile vor ridica nivelul apelor din canale, acestea se vor revarsa si va inunda o parte a tarii. Un fenomen care a avut loc in 1993 si 1995. De fiecare data, mii de oameni am fost evacuati.

Din 2008, guvernul a cumparat terenuri pentru a le transforma in campii de inundatii, urmand ca apa sa fie canalizata. In aceste conditii, problema spatiului de care sufera olandezii se va accentua. Acestia traiesc ingramaditi (460 locuitori/km2), nevoia de locuinte pana in 2030 fiind de 500.000. Unde vor fi cazati daca se vor pierde teritorii? Pe apa, raspunde guvernul.

Case care urca si coboara

In Olanda casele flotante exista de un secol. E vorba de vase si slepuri modificate si reconstruite pentru a asigura confortul necesar. In ultimii 5 ani, cativa arhitecti s-au lansat in constructia unui alt tip de case, eliminand coca vasului. Peste 200 de locuinte „noua generatie” sunt deja amarate in cele 4 colturi ale tarii. Una dintre localitati e Maasbommel, aflata pe malul fluviului Meuse, la 6 metri sub nivelul marii, protejata de un dig de 6 metri inaltime. Terenurile situate intre dig si rau se considerau a fi improprii pentru constructii intrucat erau inundate in mod repetat. Din 2006, apar case amfibii asezate pe un flotor greu care coboara si urca odata cu nivelul apei. Pe flotor e construita o casa cu unul sau doua etaje. Din lemn si aluminiu, sustinuta de piloni metalici cu o inaltime de 4 metri, instalati pe sol. Cand nivelul apei scade, casa coboara lent, fara sa creeze stres sau disconfort celor care o locuiesc.

Strazi si gradini flotante

In marginea Amsterdamului, in marea Ijmeer, vor fi construite, pe insule artificiale, case flotante cu gradini si locuri de parcare, legate de pamant prin tuburi flexibile care asigura transportul gazelor si electricitatea si printr-o conducta pentru evacuarea apelor uzate. Tuburile flexibile reprezinta singurul punct slab al caselor flotante. Pe pamant e suficient sa le ingropi la 1 metru adancime, pentru a le proteja de variatiile temperaturii. Pe apa, acest lucru nu e posibil. In acest caz, fiecare tub e acoperit cu un fel de fileu electric care le protejeaza de temperaturile joase.

100% ecologic

Se contureaza si ideea constructiei unor case flotante total autonome, care sa produca electricitate, caldura, apa potabila, fara impact asupra mediului. Aceasta casa ideala se afla deja amarata pe vechile docuri din Amsterdam. Constructia a costat nu mai putin de 500.000 de euro! Denumirea acestei bijuterii: Gewoonboot. Un cub elegant din lemn de cedru si din sticla pe care se afla panouri solare producatoare de electricitate. Casa recupereaza caldura apelor uzate facandu-le sa circule sub planseul vasului. Apa de ploaie e recuperata pe acoperis si dirijata spre toalete.

Cea mai impresionanta inovatie se afla in... ceasca de cafea, preparata din apa reciclata. Ape uzate de la toalete, dus si chiuvete. Pare incredibil dar chiar asa stau lucrurile. Apele sunt recuperate in gropi septice, una pentru toalete, alta pentru bucatarie, alta pentru sala de baie. Dupa decantare, apele converg spre un bazin exterior unde e plantata o cultura de bambus si stuf. O parte a apei e aspirata de plante, evaporandu-se, iar restul e filtrat trecand printre radacini, in timp ce bacteriile din pamant digera deseurile organice. Dupa o noua filtrare si o trecere prin ultraviolete pentru a elimina bacteriile, apa redevine potabila. Complicat, foarte complicat, dar sistemul functioneaza.

Gewoonboot nu e decat un prototip dar care deschide perspective noi pentru olandezi. Un proiect iesit din comun apartine unei tinere arhitecte (26 ani), Bart van Bueren, care a imaginat un oras compus din case semi-sferice prinse pe un pilon de beton instalat in solul marin (in marea Iymeer), conectat la un dig in care vor fi instalate mijloace de comunicatie terestra. Fiecare „balon de sapun” contine 60 de apartamente, in jurul unei gradini centrale. Alte „baloane” vor functiona ca centrale solare sau de tratare a apelor. Daca proiectul va fi viabil, se vor adauga noi si noi „baloane” pana se va ajunge la o metropola! Cel mai greu in acest proiect fezabil, va fi convingerea oamenilor sa locuiasca in „baloane”.

In ultimele decenii, influentata desigur de descoperirile antropologice si de opiniile savantilor, mass media a creat stramosilor nostri din preistorie imaginea unor fiinte total neajutorate in fata stihiilor naturii, a bolilor si a dusmanilor naturali – carnasiere, reptile, insecte veninoase. Niste fiinte a caror existenta se afla sub o permanenta amenintare si care doar printr-un miracol au supravietuit, gratie in mare masura dezvoltarii capacitatilor cognitive.
Antropologul australian Peter McAllisster a publicat recent o carte – „Manthropology” – in care demonteaza punct cu punct asemenea teorii, dovedind ca dimpotriva, omul primitiv era un adevarat atlet, de o forta si o vitalitate de neegalat de catre contemporanii nostri... „Omul modern este un molau. De fapt, suntem cu totii cea mai jalnica generatie de Homo sapiens care a mers vreodata pe Pamant” – sunt cuvintele socante cu care se deschide lucrarea lui McAllister.
De prisos sa precizam ca volumul, devenit instantaneu best-seller la Antipozi, a fost intampinat de o avalansa de critici, din partea comunitatii stiintifice. Insa savantul australian aduce, in sprijinul acidelor sale pareri, si argumente imbatabile. El este de parere ca aborigenii australieni de acum cateva mii de ani il puteau depasi lejer pe cel mai rapid om al planetei, Usain Bolt, intr-o cursa de alergari si vorbeste despre tinerii Tutsi din Ruanda, care in timpul ceremoniilor de initiere dovedesc o detenta ce i-ar putea lasa fara replica pe cei mai medaliati saritori in inaltime.

Femeile primitive l-ar fi batut pe Arnold

Concluziile lui McAllister cu privire la viteza aborigenilor de acum 20.000 de ani se bazeaza pe o serie de amprente plantare, conservate in argila unei foste albii lacustre din sudul Australiei. Pe aici au alergat candva sase oameni primitivi, in urmarirea prazii si potrivit analizelor efectuate asupra adancimii si a frecventei amprentelor, acesti oameni ar fi putut atinge viteza de 37 km/ora! Prin comparatie, Usain Bolt, medaliatul cu aur la ultimele Jocuri Olimpice, desfasurate la Beijing, a atins o viteza de 42 km/ora dar sa nu uitam ca el alerga pe o pista adecvata pentru atletism in vreme ce primitivii fugeau pe malul mocirlos al unui lac!

„Putem presupune ca alergau cu viteza maxima, pentru ca este evident ca urmareau prada – am gasit si urme de copite, apartinand unei creaturi erbivore. Dar daca puteau atinge 37 km/ora pe un teren moale, in care picioarele li se afundau, impiedicandu-i sa se miste cu usurinta, nu e deloc gresit sa credem ca ei l-ar fi putut depasi pe Bolt, daca ar fi beneficiat de toate avantajele de care dispune acesta”, crede McAllister.
Antropologul de la Antipozi spune ca o femeie primitiva avea o capacitate musculara cu 10% mai mare decat a unui barbat modern. Antrenata adecvat, ea l-ar fi invins fara probleme la skandenberg pana si pe Arnold Schwarzenegger, actualul guvernator al Californiei si fost campion mondial la culturism, in anii lui de glorie. „Femeile primitive aveau antebratul mai scurt si prin urmare aveau mai multa forta in mana, deci l-ar fi doborat lejer pe Arnold”.
Iar exemplele oferite de McAllister in privinta superioritatii fizice a stramosilor nostri nu se opresc aici. „Daca ar fi participat la Olimpiadele moderne, oamenii trecutului ar fi fost campioni. Ganditi-va la legionarii romani care marsaluiau zilnic pana la 60 km, purtand un echipament de peste 40 kg, la vaslasii din Grecia antica, depasind de departe performantele canotorilor actuali. Chiar si azi, oamenii care traiesc la nivelul comunei primitive, dovedesc abilitati fizice care ne umilesc: aborigenii australieni arunca sulita la 110 m lungime, in conditiile in care recordul mondial la aceasta proba este de 98 m!
In opinia australianului, „vinovata” pentru moliciunea omului modern este revolutia tehnologica si dezvoltarea fara precedent, in ultimii ani, a ciberneticii. „Corpul uman este foarte plastic si raspunde la stres. In ultimele cinci milenii am pierdut 40% din lungimea oaselor lungi, si avem tot mai putina incarcatura musculara pe ele. Pur si simplu nu mai suntem expusi provocarilor carora oamenii primitivii erau obligati sa le faca fata. Daca nu ne intoarcem la natura si la miscarea fizica, riscam sa devenim niste schelete ambulante care nu vor mai fi in stare nici macar sa suporte o cutie craniana devenita prea grea pentru ele!”, avertizeaza McAllister.

Labels

Faceți căutări pe acest blog

Copyright 2009 - Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

Blogspot Theme designed by: Ray Creations, Ray Hosting.