Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

«Geografia critica(radicala sau marxista) Numim radicală acea viziune a geografiei care privilegiază problematica materialismului istoric şi demersul dialectic ». A. Bailly, H. Béguin, 1982, 2001 “Geografia radicală (numită şi marxistă ori critică) se bazează pe problematica materialismului istoric: orice analiză concretă se înscrie într-un context istoric şi este influenţată de acesta. Conform acestei concepţii bunurile materiale determină în ultimă instanţă însăşi evoluţia istoriei omeneşti.

Interogarea realităţii urmează aşadar problematica precizării structurilor, ideologiilor şi naturii dialectice a fenomenelor sociale care se găsesc în spatele practicilor spaţiale observate. A analiza localizările umane în calitate de raporturi sociale înseamnă prin urmare identificarea încărcăturii structurale a intereselor aflate în interacţiune şi a conflictelor care rezultă de aici.

Materialismul dialectic încearcă să explice cum anume contradicţiile existente în structura unei societăţi generează un efect creator; astfel, problematica critică trimite spre un model de tensiune ce pune accentul pe conflictele revelatoare de strategii".

A. Bailly et H. Béguin, 1982, 2001 Pentru geografia radicală şi mai ales pentru orientarea sa marxistă, spaţiul "este considerat mai degrabă ca un suport pe care se proiectează societatea decât ca un element care are propriile sale dinamici" (Bailly & Béguin, 1982, 2001):

[...] în el însuşi, spaţiul nu are nici un efect general. Semnificaţia relaţiilor spaţiale depinde de caracteristicile proprii ale obiectelor sociale respective (...) Nu există un “spaţiu", există diferite feluri de spaţiu, de relaţii spaţiale sau de spaţializări.

(John Urry, 1987)

Urry, J. - Société, espace, localité, p. 89-101 in Benko, G.B. (dir.) – Les nouveaux aspects de la théorie sociale. De la géographie à la sociologie, Actes du colloque organisé à Paris par le Centre Culturel Canadien, Paradigme, Caen, 1988 Acest fapt este dezvăluit de câmpul conceptual al geografiei radicale, unde prezenţa spaţiului este cel mult subînţeleasă.

Principalele concepte (după Bailly şi Béguin, op. cit.): 1) Consumul. Consumul este considerat ca un proces social de apropriere a produselor, reglat de modul de producţie şi de matricea socială în care se defăşoară. Această matrice socială permite înrădăcinarea ideologiilor, adică asimilarea contradicţiilor trăite de grupul respectiv în procesul de reproducţie socială. Orice fenomen ne trimite astfel la raporturile de producţie (mijloace de producţie, tip de proprietate, forţa de muncă) şi de reproducţie a raporturilor sociale. Consumul este în acelaşi timp expresia şi mijlocul de concretizare a producţiei, a distribuţiei sale şi a schimburilor, adică a realizării spaţiale a transferurilor.

2) Clasa socială. Sunt numite clase grupurile de indivizi care se disting prin locul pe care îl ocupă într-un sistem, istoriceşte definit, de producţie socială. Aceste grupuri sunt dominante sau dominate. În acest câmp semantic se situează şi alte concepte apropiate: poziţie de clasă (care reflectă interesele claselor prezente), forţă socială (care se manifestă în procesul luptei pentru apărarea intereselor structurale ale fiecărei clase), etc. După definirea conceptelor, demersului dialectic îi rămâne: 1) – să definească şi să analizeze mizele care întreţin lupta de clasă prin intermediul raporturilor sociale (de exemplu controlul aproprierii plus-valorii, a mijloacelor de producţie, a ideologiilor de consum) şi

2) – să stabilească observaţiile necesare sesizării proceselor, să analizeze informaţiile asupra elementelor constitutive ale claselor, să claseze rezultatele în tipologii şi să interpreteze ansamblul relaţiilor stabilite prin raportarea continuă la mecanismele sistemului social.

Astfel, prin intermediul analizei dialectice, se pot utiliza conceptele antagoniste (capital-muncă, centru-periferie, natură-cultură, etc.) pentru a clarifica dinamicile societăţilor şi pentru a realiza, de exemplu, o tipologie a internaţionalizării capitalului, a exploatării forţelor productive pentru a revela logicile de acumulare ale centrelor (adică în ţările capitaliste avansate, unde se găseşte concentrat capitalul fix). Periferia este prin urmare considerată a fi un spaţiu în care se investeşte pentru a se putea profita de forţa de muncă ieftină şi pentru a creşte astfel plus-valoarea diferenţială. Spaţiul periferic capăta astfel sens doar prin luarea în calcul a raporturilor economice şi sociale.

      Atacama este un deşert de coastă, din America de Sud, format datorită curenţilor marini reci ce saturează aerul, eliminând astfel precipitaţiile. Deşertul Atacama este cel mai arid deşert, din lume, precipitaţiile fiind de 1,8 mm la 10 ani. El se află situat pe coasta de nord vest sudamericană în nordul statului Chile limitat la vest de coasta Pacificului, la nord de Peru şi la est de Bolivia şi Argentina.
Clima

Deşertul Atacama se poate spune stă izolat de ploi de către paravanul înalt al Cordilierilor fiind expus vânturilor uscate. In apropiere de coasta Pacificului este împiedicată formarea norilor de curentul rece Humboldt, astfel că regiunea este izolată din toate părţile, şi în plus, ea fiind traversată de tropicul capricornului. Apa rece a Pacificului determină aici frecvent formarea ceţii şi o temperaturile mai scăzută în apropiere de coastă. Prin fenomenul climatic denumit „El Niño” au loc averse intense de ploaie la intervale de 6 - 10 ani, care duce puntru un timp scurt la o înflorire a deşertului. Vârsta deşertului este apreciată la 15 milioane de ani, cantitatea anuală de precipitaţii fiind faţă de Death-Valley (Valea Morţii) SUA mai redusă într-un raport de 1 / 50. Diferenţele de temperatură din regiune sunt mari oscilând între zi +30o şi noapte -15 °C.
Importanţa regiunii

Datorită umidităţii foarte reduse a aerului din deşert, se poate vedea clar la distanţe mari, de acea au fost postate pe munţii din regiune mai multe observatoare astronomice:

           Celebra Vale a Mortii din California, Statele Unite ale Americii, reprezinta unul dintre acele locuri cu aspect selenar, in care viata ar parea imposibila. Temut si ocolit de nativi pana la sosirea colonistilor europeni, sistemul californian de vai aride si-a primit numele in 1849. Se pare ca atunci, un grup de cautatori de aur, in tentiva sa de a ajunge la minele de aur din Sacramento, s-a aventurat in traversarea temutei vai.
Desi aparent mai usor decat traversarea muntilor, drumul avea sa se dovedeasca in curand un cosmar pentru cei cativa temerari. Pierzandu-se in desertul interminabil, cautatorii de aur au ratacit timp de 26 de zile pana in momentul in care au fost salvati de catre una dintre iscoadele trimise pentru a gasi o cale de iesire. Se spune ca in momentul in care calatorii au parasit valea, unul dintre ei si-a mai intors odata fata catre pustiul dezolant rostind urmatoarele cuvinte : ‘’Adio, vale a mortii !’’. Astfel a aparut sumbra denumire a vaii.
Si totusi, Valea Mortii nu a fost intotdeauna demna de trista reputatie care o inconjoara. Descoperirile arheologice au aratat ca, daca in urma cu milioane de ani, locul reprezenta fundul unei mari uriase, cu numai 10.000 de ani in urma, valea era o adevarata oaza de verdeata, impanzita de lacuri, mediul perfect pentru primii locuitori ai continentului nord-american.

Pietrele calatoare 
Initial aventurierii si apoi oamenii de stiinta au fost socati de ciudatele urme de pe nisip lasate in urma pietrelor, aparent fara nicio explicatie. Uriasul desert de aproape 800 de kilometri patrati parea sa fie martorul unor fenomene ciudate care facea ca rocile uriase, unele de cateva sute de kilograme, sa se miste in voie de lungul vailor nisipoase.
Zeci de urme, unele perfect drepte, altele urmand forma unui zig-zag bizar, se intindeau de-a lungul intregii Vai a Mortii. Si cum nicio teorie parea sa nu poata oferi o explicatie plauzibila, pseudo-stiinta a inlocuit curand parerile oamenilor de stiinta. Au fost invocati pe rand, vizitatori din din spatiul cosmic, forte magnetice misterioase sau creaturi necunoscute care ar fi salasluit in mediul neprielnic al desertului californian.
Iar ca misterul sa fie si mai adanc, niciun specialist nu a putut surprinde vreodata miscarea rocilor, in ciuda nenumaratelor incercari.

         In Valea Mortii(Death Valley) din California s-au inregistrat timp de sase saptamani, fara intrerupere, temperaturi de 49 grade Celsius.

Vulcanul Paricutin

Paricutin este un vulcan mexican situat in Michoacan, in apropiere de satul Nuevo San Juan si la 20 de km de orasul Uruapan, Mexic. Are o inaltime de 2773 de metri. A devenit activ la 20 februarie 1943, iar prima sa eruptie, la 23 februarie, a devastat satul San Juan, a carui populatie a fost fortata sa se mute. Din 1952 este inactiv. Vulcanul Paricutin este de fapt ultimul aparut dintr-o serie de 500 de vulcani, care se gaseste de-a lungul unei linii care se intinde de la golful Banderas, pe coasta Pacificului, pana la masivul Tuxlas, in apropiere de golful Mexic, la cativa zeci de km de Uruapan. 
         Aceasta linie vulcanica, avand directia est-vest, lunga de 900 de km si lata de 130 de km, este numita si Centura vulcanica transmexicana. Din ea mai fac parte alti vulcani, precum Ceboruco, vulcan activ cu o altitudine de 2164 de metri, Cerro Malinche, cu o altitudine de 4461 metri si altii.

            Sahara cu cele 9.000.000 km² este deşertul cel mai mare de pe Pământ. Ea cuprinde o treime din Africa, aproximativ suprafaţa Statelor Unite ale Americii, sau de 26 ori mai mare decât suprafaţa Germaniei. Acest deşert uscat se întinde de la ţărmul Oceanului Atlantic până la Marea Roşie alcătuind un trapez cu o lăţime în vest de 4.500 - 5.500 km, iar în nord-sud cu latura de 1500 - 2.000 km. Cea mai mare parte a pustiului este stâncoasă (Hamada) cu pietriş (Serir), pustiul de nisip (Erg) ocupând o suprafaţa mai redusă.

Etimologie

Denumirea Sahara provine din limba arabă - „Sahara” în dialectul Tuareg înseamnă „deşertul de nisip”. O altă ipoteză este aceea că proveninţa expresiei ar fi „sahraa” sau „es-sah-ra” ce înseamnă sterp, steril. Romanii au numit ţinutul din sudul provinciei Cartagina „Deserta” ca ţinut nelocuit, părăsit. În Evul Mediu era numit pur şi simplu „Marele Deşert”, iar în secolul al XIX-lea a primit denumirea de azi - „Sahara”. Arabii denumesc Sahara „Bahr bela ma” ce ar însemna „Mare fără apă”.
Aşezare

Deşertul Sahara ocupă aproape în întregime nordul Africii, extins pe 5630 km de la vest la est, respectiv de la Oceanul Atlantic şi până la Marea Roşie, şi pe 1930 km de la nord la sud, de la Munţii Atlas şi ţărmul Mării Mediterane şi până în zona savanelor din regiunea Sudan. În sens restrâns, se întinde în est numai până la Valea Nilului; deşertul de la est de Nil, până la Marea Roşie, este cunoscut sub numele de Deşertul Arabiei. Sahara ocupă mari porţiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Senegal şi Burkina Faso.
Geografie
 
Clima este tropical-deşertică, cu temperaturi medii ridicate (38°C), deosebit de fierbinte şi uscată; vântul dominant tot timpul anului este vântul Pasat, un vânt uscat ce aduce ploi rare. Variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte au determinat formarea deşertului. Iarna, pe timpul nopţii temperatura scade până la -10 grade, pe când vara atinge în timpul zilei 58 de grade Celsius. Precipitaţiile sunt reduse (20-200 mm/an) şi amplitudini termice diurne foarte mari (30°C în aer şi 70°C pe sol). Temperatura medie a lunii ianuarie este de +10°C, iar a lunii iulie 35°C. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată în septembrie 1922 la Al-'Azīzīyah (Libia), iar minima absolută -18°C (pe timp de noapte). Sahara este o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, reţeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale.

Munţii din Sahara sunt: Hoggar, Tassili n'Ajjer şi Tibesti cu vârful Emi Koussi (3415 m), şi sunt de asemenea gropi (cratere) făcute de meteoriţi, cea mai mare atingând diametrul de 31 km.
Geologie

Fundamentul cristalin, acoperit de gresii şi calcare paleozoice, mezozoice şi terţiare, apare la suprafaţă în vest, precum şi în masivele muntoase centrale. Sunt caracteristice dunele de nisip, hamadele (în zonele montane şi în platourile vulcanice din Libia şi din Mauritania), regurile şi ergurile.

Cercetătorii deşertului au stabilit prin studiul rocilor, fosilelor din Sahara că în acest ţinut în trecut (o perioadă de milioane de ani) au fost perioade diferite succesive „umede” şi „uscate”. Faptul că au fost zone cu o vegetaţie mai bogată este dovedit şi de o serie de „picturi pe stânci” din vadul râului uscat Vadi sudul Egiptului şi nordul Sudanului, (Nubia). Deşertul are în general două tipuri de climat: subtropical uscat în nord şi tropical uscat în sud.

Climatul subtropical uscat din nord este cauzat de temperatura constantă ridicată datorată Tropicului Racului, iernile sunt considerate reci pentru condiţiile de deşert cu o medie de 13° C. Verile sunt foarte fierbinţi cu temperatura maximă înregistrată de 58° C. Precipitaţiile sunt de aproximativ 76 mm/an. Ele cad îndeosebi din decembrie până în martie, şi aproape deloc în mai-iunie. În luna august se înregistrează cele mai multe furtuni de nisip.

Climatul tropical uscat al regiunii sudice este dat în general de o masă de aer continental stabil şi o masă instabilă de aer marin. Temperatura medie în această regiune este de 17.5° C. Precipitaţiile medii anuale în această zonă sunt în general de 5 inch şi poate apărea zǎpadă în zonele mai înalte, în zona vesticǎ a regiunii tropicale. Curentul reduce semnificativ precipitaţiile şi scade temperatura medie crescând umiditatea şi probabilitatea de a se înregistra ceaţă.
Zăcăminte

În Algeria şi Libia au fost descoperite zăcăminte de ţiţei şi gaz natural. Alte zăcăminte existente: sare, cărbuni, cupru, mangan, fier, uraniu, plumb, volfram, titan, zinc şi fosfaţi.
Istoric

În perioada neolitică o parte a deşertului era mai umedă decât azi, ceea ce a determinat formarea culturilor de pe valea Nilului, Eufratului, şi valea Tigrului. În secolul al VI-lea î.Hr. locuitorii acestei regiuni se ocupau cu agricultura şi abia în secolul al II-lea î.Hr. cu creşterea cailor (conform picturilor din peşteriile din Egipt Anatolia, bazinul mării Egee). În Epoca Bronzului în secolul al XVI-lea î.Hr. s-au perfecţionat armele de luptă, introducându-se carele de luptă (război). În timpul faraonului Ramses al III-lea sunt amintite 92 care de război, 184 de cai, luate ca pradă de război în campania militară din Libia. În secolul I î.Hr. începe perioada uscată a Saharei ceea ce a determinat diminuarea treptată a agriculturii şi creşterii animalelor. Prin cucerirea Egiptului de către asirieni în secolul al VII-lea î.Hr. ajunge cămila în Africa, înlocuind treptat calul; în timpul lui Ptolomeu este deja dezvoltată creşterea cămilelor. În Sahara centrală din secolul al V-lea î.Hr. înfloreşte imperiul Garamantului, un oraş de oază care face un comerţ intensiv cu bazinul mării mediterane (greci, romani), acest imperiu fiind mai târziu cucerit de arabi.
Populaţie

Populaţia rară a Saharei constă în special din arabi, berberi, mauri; pe lângă aceştia sunt neamurile tubu şi tuaregilor (60%). Pe lângă creşterea animalelor care era până în secolul al XIX-lea comerţul cu caravanele prin deşert, o importantă ramură economică a acestor popoare nomade. Regimul statelor din această regiune încearcă să determine populaţia nomadă de a se stabili în localităţi, ceea ce a dus la o serie de conflicte. Structura populaţiei este influenţată şi de descoperirea zăcămintelor de ţiţei şi gaz natural, apărând în partea nordică a deşertului o serie de aşezări noi. În vestul deşertului Libiei sunt regiuni mari din deşert fără populaţie.
Vegetaţie

Vegetaţia este xerofilă, rară şi cuprinde circa 1000 de specii. În cele circa 90 de oaze mari se cultivă curmali, legume, cereale, etc.
Faună

Fauna este foarte săracă: scorpioni, şopârle, vulpi de deşert, struţi. Spre margini pătrund uneori animale de savană.

           Una dintre cele mai mari minuni ale naturii este Marele Canion din Arizona.Prapastia de mare intindere are o lungime de 450 km, o largime de 15 km si o adancime medie de 1600 m, fiind un loc de o frumusete rara, cu stancile sale vechi de doua miliarde de ani si pe care fortele naturii le-au cizelat in cele mai diverse forme.

          Peretii canionului, slefuiti treptat de apele raului Colorado, ne infatiseaza paleofosile cu varste de peste un miliard de ani, incepand de la plantele maritime cele mai simple, pana la resturile fosilizate de pesti, insecte si reptile.

      Printre muntii cei mai inalti ale lumii,doar Everestul are o faima mai mare decat piramida Matterhornului care, ridicandu-se la o inaltime de 4478 de metri,creeaza o simetrie de exceptie printre varfurile muntilor din jur.

       Muntele a fost escaladat pentru prima data de catre un grup de alpinisti, condus de Edward Whymper.In aceasta prima expeditie, patru membri si-au pierdut viata la coborare.