Mari descoperiri geografice..arheologice...istorice..inventii..stiati ca?

Caracterizata printr-o dezvoltata viata urbana prestatala, concentrata in jurul centrelor urbane Mohenjo-daro si Harappa, aceasta civilizatie strabate perioada neolitica si, partial, epoca bronzului fiind distrusa in urma migratiei popoarelor indo-europene in jurul anului 1500 i.H. Avand legaturi comerciale cu Asia Centrala si Mesopotamia, populatia veche a Indiei dezvoltase deja o structura sociala, culturala si politica extrem de complexa, cunoscand sistemul irigatiilor, canalizarii si amenajarilor funciare, scrisul, olaritul, metalurgia aramei si a metalelor pretioase. Nou-venitii, arienii de origine indo-europeana, au reusit sa supuna vechea populatie hindusa si au pus bazele unei noi civilizatii si unei noi religii: hinduismul (brahmanismul).

Caracterul si cauzele cruciadelor

Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale.

Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca "razboaie sfinte", ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.

Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor.

Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.

Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.

Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie.

Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor.

In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac.

Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192)

Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, in frunte cu imparatul Conrad al III-lea, mergand pe urmele primilor cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini.

In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187), in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa-l invinga pe sultanul de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze, calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au imprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din tabara cruciatilor, ele obligand pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La inceputul secolului al XIII-lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit.

In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reinscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o in stapanire.

Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor.

Celelalte cruciade

Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor.

Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfant, din 1248.

Cu aceasta ultima incercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana "latinilor" mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia in 1571.

Urmarile cruciadelor

Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc.

Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi in Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale.

Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea.

Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas d'Aquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de langa Bethleem).

Conditiile istorice

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fata de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata impotriva evreilor imbraca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il vad ca pe o varietate anti-evreiasca a unui sentiment de ura generala indreptata impotriva minoritatilor etnice. In conceptia anti-semita, evreii reprezinta forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joaca un rol sinistru in istoria omenirii. In Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau ca evreii sunt aliatii Diavolului.

Multi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni si ca folosesc magia pentru a crea aparenta ca sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magica a sangelui uman, vrajitoria si perversiunea, ajungandu-se la "eticheta de sange", falsa acuzatie ca evreii folosesc sangele copiilor crestini in ritualurile lor.

Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era strain cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semita s-a manifestat in repetate randuri.

Biserica crestina si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sa desfasoare anumite activitati, sa aiba anumite ocupatii, ii obligau sa locuiasca numai in anumite zone, ii impiedicau sa urmeze studii universitare sau chiar ii indepartau de pe teritoriul anumitor state.

Secole la rand, Biserica Romano-Catolica a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invataturile Bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradarii si deseori demonizarea evreilor a facut ca multi catolici sa accepte masurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora in secolul XX.

Aceeasi situatie este valabila si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei si minciunile lor, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, continea un limbaj extrem de violent. Acesta ii instiga pe crestini sa incendieze sinagogile, sa distruga casele evreilor si sa-i puna pe evrei in grajduri si ii sfatuia pe oamenii de stat sa ii alunge pe evrei din tarile lor. Scrierile lui Luther au avut o influenta semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.

In secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea tarilor europene au fost emancipati – adica li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetatenilor crestini si celorlalti cetateni ai statelor respective.

Revolutia industriala era in desfasurare si evreii au inceput sa joace un rol important ca intreprinzatori in noile industrii si afaceri. Mobilitatea sociala si economica precum si avansul cultural al evreilor europeni in aceasta perioada au facut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizarii.

Indivizii care s-au opus modernizarii din secolul XIX – de la aristocrati la tarani – ii percepeau pe evrei ca pe o forta distructiva. Atitudinea traditionala, care a persistat si dupa emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrarile contemporane si mania rezultatelor din schimbarile sociale aduse de capitalism.
In a doua jumatate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.

Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, raspandea permanent prejudecati anti-semite a caror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reinviat eticheta de sange. In Franta, presa catolica raspandea si ea idei anti-semite, mai ales in timpul afacerii Dreyfus (o controversata propaganda de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceza care fusese condamnat pe nedrept pentru tradare, in 1894).

Pe la jumatatea secolului al XIX-lea in Europa a aparut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita in rase "superioare" si rase "inferioare". Dupa parerea adeptilor acestei teorii, evreii erau o rasa sub-umana si o amenintare mortala la adresa "puritatii" raselor "superioare".

Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent ca se bazau pe principii economice, religioase sau de rasa, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importanta a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales in Germania in anii 1880.

In Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficiala a guvernului care, in 1881 si 1882, a incurajat violente atacuri armate impotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La inceputul secolului XX existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales in Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si Romania. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte raspandit, ci si acceptat din punct de vedere social.

Aparitia natiunilor-state in estul Europei dupa prabusirea imperiilor Rus, Imperiul German si Austro-Ungar la sfarsitul primului razboi mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fara precedent. Atat indivizi, cat si guverne au savarsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tari. In perioada cuprinsa intre sfarsitul primului razboi mondial si inceputul celui de-al doilea razboi mondial in unele tari masurile anti-semite au devenit politica oficiala de stat. In tari ca Polonia, Romania si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au impletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.

Atitudinea fata de evrei in Germania dupa Primul Razboi Mondial

Multi germani i-au invinovatit pe evrei pentru infrangerea Germaniei in primul razboi
mondial, unii sustinand chiar ca acestia au tradat natiunea germana in timpul acestui razboi. Mai mult, la sfarsitul razboiului un grup cu orientare comunista a incercat sa organizeze o revolutie de tip bolsevic in statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani ii asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupari ca pe inamici periculosi ai Germaniei.

Dupa razboi, in Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important in viata Germaniei in timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.

Avand ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei in societatea germana in timpul Republicii de la Weimar, mai ales in cercurile intelectuale si in politica de stanga, referindu-se la ei ca ciuma si cancer.

In cartea sa Mein Kampf, publicata in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfarsitul primului razboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca extirpare si exterminare in relatie cu acestia. El sustinea ca evreii au dobandit puterea economica si abilitatea de a controla si manipula mass-media in avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicarii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, daca este cazul.

Unicitatea anti-semitismului nazist

Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasiala a determinat gravitatea extrema si efectele genocide ale nazismului.

Nazistii credeau ca evreii sunt raspunzatori de ceea ce era privit ca degenerarea societatii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrina a salvarii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins ca rasa germana trebuia sa dobandeasca si sa pastreze suprematia totala prin razboiul total impotriva evreilor, un razboi in care unica alternativa, pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totala.
Accesiunea nazistilor la putere

Pana in 1929, Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania, asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, in alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numarul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor in favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economica buna si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali in succesul electoral al nazistilor au fost: furia latenta provocata de colapsul militar al Germaniei spre sfarsitul primului razboi mondial; resentimentul fata de Tratatul de la Versailles care a pus capat razboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economica mondiala din anii 1930; teama de raspandirea comunismului; personalitatea carismatica a lui Hitler.

Pana in 1930, Germania nu a fost capabila sa ajunga la un consens politic. Faptul ca nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politica in Reichstag, parlamentul german.

Majoritatea germanilor doreau sa inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate in competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de munca. Ca urmare, nazistii au castigat popularitate in alegerile din 1930.

In alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat inca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea in Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesara pentru o coalitie de guvernamant. Astfel, la 30 ianuarie 1933, presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler in functia de cancelar (prim-ministru).

De indata ce au preluat puterea, nazistii au facut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. In primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel national impotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a. In plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care ii lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistenta.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa ii inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai tarziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numarul studentilor evrei.

Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementari insuficiente si au decis sa implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.

Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Cruciala in aceasta determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru parinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent daca persoana respectiva facea sau nu parte din comunitatea evreiasca.

Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumatate-evrei, erau considerati evrei numai daca apartineau religiei iudaice sau erau casatoriti cu un evreu.

Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau "non-ariani" in contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". In doctrina nazista sublinierea descendentei era privita ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificari era delimitarea clara a celor impotriva carora actionau legile si directivele discriminatorii.

Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a intrunit la Nuremberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele "cu sange german" pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetatenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sangelui si Onoarei Germane, formaliza barierele intre evrei si germani interzicand casatoria si relatiile sexuale intre evrei si "ariani". Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata sociala si culturala. Politica lor s-a indreptat apoi spre exproprierea proprietatilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sa emigreze din Germania.

In 1938, evreilor li s-a interzis sa profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sa-si inregistreze proprietatile, ca o masura preliminara a confiscarii si "arianizarii" lor sau vanzarii fortate catre germani. In fapt, guvernul ii forta pe evrei sa accepte de la cumparatorii "ariani" preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reala a proprietatilor.

Cand nazistii au preluat puterea in Germania, episcopii catolici germani au crezut ca Hitler va proteja civilizatia crestina a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externa nationalista a acestuia.
In ciuda opozitiei fata de doctrina rasista a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficiala impotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat cand nazistii au introdus legislatia rasista, cand au instigat atacuri fizice impotriva evreilor si nici cand au inceput deportarea si exterminarea evreilor.

Atitudinea celor mai inalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodata persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sai erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sa condamne aceasta crima pe motivul ca Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sa pastreze o neutralitate stricta in relatiile internationale.
Dupa anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, aceleasi masuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste masuri erau aplicate in Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupa dezmembrarea Cehoslovaciei.

Pana in 1938, doua treimi din evreii germani parasisera tara si 60% din cei care au ramas isi pierdusera proprietatile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (in germana: Kristallnacht, care s-a desfasurat pe intreg teritoriul Germaniei si Austriei in noaptea de 9 noiembrie 1938. In acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au batut alte cateva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis in lagare de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.

Pogromul Noptii de Cristal a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata pe scara larga si in mod deliberat impotriva evreilor intr-o tara vest europeana. La o intrunire organizata la doua zile dupa pogrom, liderii nazisti au decis ca evreii din Germania trebuie sa suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurari.

Politica nazista anti-semita, 1939 - 1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare infioratoare intr-un discurs adresat Parlamentului: "In viata mea am fost deseori profet si... astazi voi fi inca o data profet: daca cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile intr-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."

Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in septembrie 1939, nazistii au cautat o solutie finala pentru problema evreiasca. Cei mai inalti lideri se gandeau la o solutie teritoriala pentru evreii europeni. Conducatorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost insarcinati cu rezolvarea problemei evreiesti. Ei au propus doua variante: prima era crearea unei rezervatii in sud-estul Poloniei unde urmau sa fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusa pe fondul anticiparii victoriei Germaniei impotriva Angliei, ca o urmare fireasca a infrangerii Frantei in iulie 1940, si consta in deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat in apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceza.

Nici una dintre propuneri nu a fost adoptata. La sfarsitul anului 1940 nazistii au inceput sa planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a facut sa abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat in centrul si nu la periferia unui imperiu german largit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez inchidea ruta spre Madagascar a navelor germane.

Totusi, inainte ca aceste idei sa fie abandonate, germanii au facut un pas preliminar viitoarelor deportari in lagare de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sa se mute in ghetouri, unde li s-a ordonat sa organizeze consilii care sa aduca la indeplinire ordinele germanilor.

De asemenea, au fost obligati sa poarte pe haine o stea galbena, simbolizand originea lor evreiasca, si sa execute munca fortata. Conditiile de locuit absolut ingrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare, a serviciilor de sanatate si ratiile de hrana insuficiente au determinat o rata a mortalitatii foarte ridicata in randurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, in 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.

In timp ce evreii polonezi erau inchisi in ghetouri, evreii din tarile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre masuri anti-semite. Din Norvegia pana in Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietatile si au fost fortati sa traiasca in anumite cartiere sau au fost inchisi in tabere pazite.

Inceputul exterminarii

In primavara anului 1941, in timp ce se faceau pregatirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un razboi al distrugerii este pe cale sa inceapa. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punand astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologica a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sa fie aduse la indeplinire de patru unitati SS mobile numite echipe de actiune (in germana: Einsatzgruppen), formata fiecare din aproximativ 1000 de oameni.

Pe langa aceste echipe erau si alte unitati de politie si SS ce urmau sa impuste evreii adunati in dreptul gropilor comune pe care trebuiau sa le sape inainte de a fi omorati. Dupa inceperea campaniei militare - in iunie 1941, armata germana a fost chemata in numeroase randuri sa acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel incat numarul total al germanilor implicati in uciderea in masa a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.

La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figura importanta in organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform caruia toti evreii care ocupau posturi oficiale in administratia sovietica urmau sa fie executati. Ordinul a fost interpretat in sens foarte larg de catre comandantii echipelor de actiune ca vizand toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numar dintre acestia au fost impuscati pe loc, indiferent ca ocupau sau nu posturi oficiale. In august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor din Belarus: "Toti barbatii evrei trebuie impuscati.

Femeile si copii vor fi dusi in mlastini." Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca "deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece." Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfasurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreietti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului.

In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942, executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi.

In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942, campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.

Grupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.

Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: "In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara."

Solutia finala

In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp, in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.

In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. in august 1941, Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane.

Experienta acumulata a fost folosita pentru solutia finala, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin - in Polonia ocupata.

Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic.

In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.

Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria.

La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee.

Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european solutia finala pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care supravietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.

La scurt timp dupa "conferinta", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei.

Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara.

Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-au desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor.

In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia.

Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea solutiei finale. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si, la sfarsit, ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est, iar abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta.

Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.

In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi.

Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

Raspunsul altor natiuni

In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai Bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci.

Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei.

Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni.

In Olanda si Belgia, majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazistii au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia.

Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de Cei Drepti intre Natiuni. Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.

Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti.

La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflate atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.

Alte victime ale nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialistide, membri disidenti ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.

Dintre victimele ne-evreiesti, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.

Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demna de a fi traita. In toamna anului 1939 a inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului.

Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa "puritatii" rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.

Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare.

Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

Bilantul si testamentul Holocaustului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi, Aliatii au organizat la Nuremberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii.

In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese.

Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

Supravietuitorii Holocaustului si statul Israel

Dupa razboi, circa 250.000 de supravietuitori evrei s-au indreptat spre taberele de refugiati organizate de Aliati in Germania, Austria si Italia. Ei au facut presiuni asupra armatei americane si guvernului sa fie lasati sa emigreze in Palestina, pe atunci sub conducere engleza, si guvernul american - la randul sau - a facut presiuni asupra Marii Britanii sa accepte acesti refugiati.

Anglia a refuzat, insa, si mii de supravietuitori evrei s-au imbarcat pentru a imigra clandestin in Palestina. Suferinta supravietuitorilor, care nu aveau unde sa se duca, si politica statului englez de a opri navele si a-i trimite pe supravietuitori in tabere de detentie in Cipru, a determinat un val de revolta din partea opiniei publice mondiale.

Evreii din Statele Unite s-au mobilizat in favoarea rezolvarii problemei refugiatilor prin crearea unui stat evreiesc in Palestina. Sub presiunea refugiatilor evrei si a opiniei publice, englezii au fost nevoiti sa ceara Natiunilor Unite sa rezolve pretentiile evreilor si arabilor asupra Palestinei. In 1947, Organizatia Natiunilor Unite a votat impartirea Palestinei intre statul evreu si arabi. Statul evreu Israel a luat nastere in mai 1948.

Compensatii si restitutii pentru Holocaust

In anii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, unele proprietati ale evreilor, sume de bani si alte bunuri furate de nazisti au fost returnate supravietuitorilor Holocaustului sau urmasilor acestora sau, in cazul in care nu existau nici supravietuitori, nici mostenitori, organizatiilor de caritate evreiesti. Multi evrei au afirmat ca valoarea bunurilor returnate nu poate in nici un caz compensa pierderile suferite, pentru ca nu exista nici o modalitate echitabila de a evalua, economic sau in orice alt mod, suferinta si pierderile de vieti omenesti, iar observatorii au subliniat ca nici o restitutie nu va putea fi facuta pentru a compensa tragedia evreilor europeni in Holocaust.

La inceputul anilor ‘50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest si ai statului Israel, ca si reprezentanti ai Conferintei asupra pretentiilor materiale ale evreilor impotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizatii ale evreilor), au cazut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate in considerare pentru compensatii.

Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al intelegerilor cu Conferinta asupra pretentiilor materiale ale evreilor si cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat in 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimtit sa furnizeze statului Israel bunuri in valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, si sa plateasca suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstructia comunitatilor evreiesti din Europa.

Plati aditionale au fost facute catre evreii care au depus munca fortata. Dupa reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, in 1990, Conferinta Pretentiilor si Organizatia mondiala de restitutie a evreilor au inceput negocierile cu guvernul german si alte guverne europene, ca si cu bancile elvetiene, agentiile de asigurari si industriile germane, pentru stabilirea unui program aditional de compensatii pentru supravietuitorii Holocaustului.

Negocierile se refereau la restituirea proprietatilor imobiliare ale evreilor, precum si a altor proprietati care au fost confiscate sau vandute cu forta in anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut in vedere crearea in tarile europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de arta si furturile savarsite in lagare. In plus, in august 1998 s-a ajuns la o intelegere cu bancile elvetiene; acestea au constituit un fond in suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensatii in favoarea supravietuitorilor Holocaustului ale caror bunuri furate au fost regasite in bancile elvetiene sau care au fost obligati sa presteze munca fortata pentru firme elvetiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate in Elvetia.

Actiunile Bisericii

In anii ‘60, ca rezultat al initiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaratia numita In vremea noastra (in latina: Nostra Aetate), in care deplangea "ura, persecutiile si manifestarile de anti-semitism indreptate impotriva evreilor". In anii 1990, conferinte ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franta au adoptat rezolutii care cenzurau invataturile anti-semite si condamnau tacerea Bisericii Catolice in timpul Holocaustului.

In martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaratia Ne amintim: O reflectie asupra Shoah in care a cerut iertare in mod deschis pentru crimele si greselile comise in numele Bisericii, iar in martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat in Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucisi in Holocaust.

Declaratiile Bisericii Catolice din anii ‘90 arata ca Biserica respinge acuzatiile privind raspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecutia anti-semita in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Totusi, prin denuntarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust si iertarea ceruta pentru tacerea crestinilor care au fost martori la aceasta crima in masa, declaratiile facute de Biserica la sfarsitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru imbunatatirea relatiilor intre religii si lupta impotriva prejudecatilor.

Incepand cu anii 1970, o schimbare similara a avut loc in sanul Bisericilor germane protestante. Multi teologi germani au denuntat traditia anti-evreiasca a Bisericilor protestante si au recunoscut lipsa lor de atitudine in timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului

Monumente si muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat in intreaga lume. In Germania si in tarile europene care s-au aflat sub ocupatie nazista, ramasitele multor lagare de concentrare si centre de executie au fost transformate in muzee si monumente. in tarile care nu au fost implicate in evenimentele Holocaustului, guvernele si organizatiile supravietuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente si muzee.

Printre aceste organizatii se numara Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor si Eroilor Holocaustului, care a fost infiintata in 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucisi de nazisti. In Statele Unite, doua muzee au fost deschise in 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, in Washington, care este destinat prezentarii istoriei Holocaustului, si Muzeul Tolerantei, in Los Angeles, California, care este dedicat luptei impotriva prejudecatilor, intolerantei, incalcarii drepturilor omului si genocidului.

Studierea Holocaustului

Cercetatorii au inceput investigatiile sistematice asupra Holocaustului in anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului in ideologia nazista, accederea nazistilor la putere si structura regimului nazist au fost publicate in anii 1960 si 1970. Tot in acea perioada au inceput sa se dezvolte si initiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.

Istoricii independenti care au intreprins si intreprind aceasta "revizuire" au primit numele de "revizionisti" si fac obiectul embargoului si presiunilor din partea organizatiilor evreiesti. Un subiect abordat de revizionisti este existenta camerelor de gazare, precum si numarul real al victimelor din lagarele de concentrare. Celebre in domeniu sunt cele doua rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist in camere de gazare americane.

Acesta a intreprins studii fizico-chimice la incaperile prezentate la Auschwitz si in alte lagare ca fiind "camere de gazare" si a tras concluzia nu doar ca acele incaperi nu au fost folosite niciodata la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru asa ceva, data fiind constructia lor total improprie (lipsa oricaror etansari si masuri de siguranta necesare la lucrul cu un gaz toxic).

De asemenea, o alta afirmatie a revizionistilor este ca cifra reala a evreilor morti la Auschwitz este de putin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirma oficial. Chiar cifra oficiala a suferit ajustari in jos, ajungand in ziua de astazi la 1,5 milioane de evrei morti la Auschwitz. Cifra avansata de revizionisti se bazeaza pe Registrele cu decese (in germana: Totenbuch) oficiale ale lagarului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagarului. In prezent exista o intensa disputa ideologica in jurul acestor subiecte, intre organizatiile evreiesti si asa-numitii revizionisti.

Studierea Holocaustului in anii 1980 a fost marcata de o dezbatere intre asa-numitii "internationalisti", care sustineau ca solutia finala a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, si asa-numitii "functionalisti" care sustineau ca nazistii au ajuns la solutia finala prin incercari repetate, fara un plan dinainte stabilit.

In anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor si asupra comemorarii victimelor si reprezentarii Holocaustului. Problema unicitatii si universalitatii Holocaustului, cat si politica de genocid constituie centrul cercetarilor la inceputul secolului XXI. Astazi, cercetatorii pun in discutie daca exista diferente intre genocid, in general, si Holocaust, daca si alte victime ale nazistilor au fost victime ale Holocaustului si daca au existat diferente intre politica nazista fata de evrei si politica fata de celelalte victime.

Batalia de la Waterloo a avut loc la 13 km sud de Bruxelles intre francezi, aflati sub comanda lui Napoleon Bonaparte si armatele aliate, conduse de ducele englez Wellington si de generalul prusac Blucher. Infrangerea francezilor la Waterloo a dus la incheierea a 23 de ani de razboaie, incepand cu razboaiele revolutionare franceze din 1792 si continuand cu razboaiele napoleoniene din 1803. A existat o scurta perioada de liniste de 11 luni in care Napoleon a fost obligat sa abdice, fiind apoi exilat in insula Elba. Insa nepopularitatea lui Ludovic al XVIII si instabilitatea economica si sociala a Frantei l-au motivat sa se intoarca la Paris in martie 1815. La scurt timp dupa aceea aliatii au declarat inca o data razboi Frantei. Infrangerea finala a lui Napoleon la Waterloo a marcat ultima tentativa de putere a Imparatului, asa-numita perioada de 100 de zile si ultimul capitol al remarcabilei sale cariere.

Protagonistii

Napoleon Bonaparte a fost intotdeauna condus de dorinta de a face din Franta un imperiu european. In plus, el era un luptator cu experienta si un adevarat conducator. El a reusit o lovitura de stat impotriva Primei Republici Franceze (“Directoratul”) in 1799 si s-a autoproclamat conducator si prim consul, declarandu-se apoi prim consul pe viata si imparat in 1804. In 1802 Republica Franceza a fost recunoscuta oficial si a fost semnat Tratatul de pace de la Amiens. Napoleon a avut insa ambitii mult mai inalte – acelea de a face din Franta cea mai puternica tara din Europa, cucerind alte state, inclusiv Marea Britanie. In 1803 Marea Britanie a declarat razboi Frantei si astfel au urmat 11 ani de razboaie napoleoniene, desfasurate intre Franta si diferite tari ale Aliantei. Invazia Coalitiei Aliate in 1814 l-a fortat pe Napoleon sa abdice prin Tratatul de la Fontainebleau.
Cand puterile europene se intalneau la Viena pentru a restabili echilibrul teritorial in Europa a sosit vestea ca Napoleon a evadat de pe insula Elba in 1 martie 1815 si s-a reintors la Paris pe 20 martie. Puterile si-au reinnoit declaratia de razboi catre Napoleon si astfel, in 25 Martie, s-a format o a 7-a Coalitie intre Marea Britanie, Austria, Prusia si Rusia. Aceste state au inceput sa se pregateasca de razboi, intentionand sa atace granitele franceze si sa se indrepte spre Paris din directii diferite, cu forte suficiente pentru a-i birui pe francezi. La momentul petrecerii evenimentului numai armatele lui Wellington si Blucher au fost pe pozitii in Belgia. Austriecii si rusii au sosit abia dupa ce Napoleon a fost infrant. Armata Aliata condusa de ducele de Wellington era o coalitie de soldati britanici, olandezi, belgieni si germani. Napoleon a descris Marea Britanie ca fiind cel mai puternic si mai constant dintre dusmanii mei. Arthur Wellesley, duce de Wellington nu a fost niciodata invins de francezi si avea o reputatie de general de coalitie foarte talentat. El a devenit cunoscut in India, apoi a condus cu succes campania peninsulara din 1811 cand britanicii au ajutat Portugalia si Spania in luptele impotriva lui Napoleon. A fost proclamat duce dupa razboi si numit ambasador la curtea de Bourbon reinstaurata in 1814.
Gebhard Leberecht von Blucher era conducatorul armatei prusace. Avea 72 de ani in momentul Bataliei de la Waterloo si era unicul om care l-a batut pe Napoleon mai mult de o singura data. Varsta si experienta insemnau ca lui Blucher ii era mai putin frica de Napoleon decat oricarui alt conducator. Increderea in sine si impersionanta sa cariera au avut un efect pozitiv asupra armatei sale, ajutandu-l sa pastreze un moral inalt printre soldatii prusaci.

Strategii
Dupa intoarcerea in Franta, Napoleon a dezvoltat o strategie proprie pentru a-i infrange pe aliati. El s-a restabilit la Paris si a inceput sa-si construiasca armata pregatind-o pentru o invazie a Belgiei, cu scopul de a cuceri Bruxelles-ul. Planul lui de bataie a fost sa dea un atac masiv trupelor aliate adunate in Belgia si sa le distruga. Pentru a reusi acest lucru, el voia sa divida armatele inainte de a le infrunta separat, fortand armata lui Wellington sa se retraga spre coasta belgiana in vest, iar pe prusaci spre est. Cu repeziciune, el si-a raspandit armata de-a lungul granitei franceze si si-a stabilit cartierul general la Beaumont, chiar peste granita cu Belgia. El era pregatit sa atace pe 15 iunie 1815.
Daca maresalul Ney ar fi atacat Quatre-Bras mai devreme, rezultatul ar fi putut fi foarte diferit
Pentru a separa armatele lui Wellington si Blucher, Napoleon a ordonat maresalului Ney sa avanseze pe Quatre-Bras, o rascruce a drumurilor dintre Bruxelles si Charleroi si Nivelles si Namur. Armatele aliate olandezo-belgiene aflate sub conducerea Printului William de Orania erau deja pozitionate in jurul zonei si au reusit sa opreasca atacul francez pana cand au sosit intaririle. 
Au continuat sa-si pastreze teritoriul aducand, pe 16 iunie, lupta intr-un impas. Rezultatul se poate sa fi fost o coincidenta de sincronizare. Daca maresalul Ney ar fi atacat Quatre-Bras mai devreme, rezultatul ar fi putut fi foarte diferit pentru ca, pana ce au sosit intaririle, armata franceza i-a decimat serios pe aliati si sansele ca francezii sa castige erau mari. Daca aliatii ar fi fost infranti, cu siguranta ca ar fi ales sa se retraga complet si nu sa se regrupeze pe Muntele St. Jean, aflat la cativa kilometri nord de Quatre-Bras. Wellington a admis ca a fost surprins de directia atacului francez: Napoleon m-a pacalit, a declarat el. 
La Ligny, armata prusaca a ocupat adaposturi formate de gradinile cu ziduri inalte, case de piatra, ferme si s-a aliniat intr-o panta ce avansa spre paraul Ligny, avand pe dreapta satele St Armand si St Armand Haye. Lupte grele au adus pierderi de ambele parti, dar prusacii erau fortati sa angajeze in lupta din ce in ce mai multe trupe. Cu toate ca francezii au invins, ei nu au reusit sa distruga in totalitate armata prusaca.
Au reusit sa se retraga, cu toate ca au avut numerosi morti si raniti, la nord de Wavre (la aproximativ 18 kilometri de Waterloo). Napoleon a reusit in intentia sa de a mentine cele doua armate aliate separate, dar, din greseala, a crezut ca prusacii au fost infranti. El era sigur ca si Wellington va putea fi infrant. 

Pregatiri pentru lupta

In dimineata zilei de 18 iunie 1815, Wellington ocupa coama Muntelui St. Jean, chiar la sud de Waterloo, iar Napoleon pe cea a Muntelui La Belle Alliance de dincolo de vale. Trupele erau divizate in trei corpuri de armata, aflate sub comanda lordului Hill, a printului William de Orania si a lui Sir Thomas Picton. Wellington avea o infanterie insuficient instruita, iar cavaleria nu avea prea multa experienta, dar el avea multa incredere in folosirea puterii armelor de foc, atent distribuite.
Dispuneau de 156 de tunuri si de arma standard pentru infanterie - o muscheta cu teava neghintuita pe care era fixata o baioneta. Observand ca soldatii lui erau depasiti numeric de francezi, Wellington a decis sa ramana ferm pe pozitii pana cand prusacii vor putea sa-i vina in ajutor. }i-a aliniat majoritatea trupelor la adapost de campul vizual al dusmanilor, dincolo de deal si a intarit cu garnizoane pe cele din fata fermelor Hougoumont, La Haye Sainte si Papelotte. Restul armatei era pozitionat pe flancul drept, pe partea fermei Hougoumont, in timp ce partea unde se afla ferma Papelotte, pe stanga, era pazita mai slab, in speranta ca prusacii vor sosi repede cu intariri. Flancul drept era, de asemenea, mai apropiat francezilor, pentru ca cele doua culmi nu erau paralele.
In acelasi timp, prusacii se regrupau la Wavre. Blucher a ordonat unui corp de armata de neinvins, aflat sub conducerea generalului Bulow, sa mearga la St. Lambert pentru a fi pregatit sa-l ajute pe Wellington daca va fi necesar, in timp ce altor trupe li s-a ordonat sa-l urmeze cand vor fi pregatiti. Maresalul Grouchy a fost trimis sa-i urmareasca pe prusaci avand ordine din partea lui Napoleon sa impiedice ca armata prusaca sa reuseasca sa se uneasca cu aliatii.
Napoleon si-a construit armata din veterani, tarani dezrobiti si recruti, toti antrenati in mare graba pentru ca fusesera chemati la arme si adunati chiar atunci. Forta lui statea in artilerie si cavalerie, care erau mai impresionante decat ale lui Wellington. El se baza mai mult pe surpriza si pe agresiune decat pe puterea armelor de foc, prioritatea lui era sa sparga prima linie a inamicului. 
Intentiona sa creeze o diversiune atacand mai intai Hougoumont, urmand apoi un bombardament al artileriei grele care ar fi slabit centrul si latura stanga a apararii aliate inainte de a porni un atac total pe coasta. Corpul de armata I al maresalului DErlon era pozitionat in prima linie pe dreapta, in spatele armamentului, iar corpul de armata a lui Reille era pozitionalt pe stanga. Cavaleria era aliniata ca rezerva impreuna cu corpul de armata VI al lui Lobau. Garda Imperiala era pastrata ca rezerva finala in spate. 

Batalia

11:30 am Francezii si-au lansat atacul diversionist la Hougoumont. Linia aliata ascunsa in spatele culmii, cu exceptia brigazii olandezo-belgiene, condusa de Bylandt a fost fortata sa se retraga. Tacticile diversioniste nu au mai fost continuate cand fratele lui Napoleon, Jerome, a facut o incercare de a captura ferma. El si-a implicat divizia, precum si o brigada dintr-o alta divizie intr-o batalie in adevaratul inteles al cuvantului. 

1:00 pm  Marea Baterie de artilerie grea a deschis focul inainte ca corpul de armata condus de dErlon sa avanseze in mars in traditionalele coloane peste camp, trecand de La Haie Sainte. Acestea au venit sub rafalele de foc dinspre garnizoanele de la la Haye Sainte. Cu toate ca au suferit pierderi grele din cauza focului artileriei aliate, francezii au reusit sa captureze Papelotte si imprejurimile fermei La Haye Sainte.Pe masura ce trupele lui Wellington inaintau dinspre culme pentru a-i atrage pe francezi in lupta inainte ca acestia sa rupa randurile (coloanele) si sa formeze o linie, rezervele aliate s-au indreptat spre a ajuta partea stanga. 
In acelasi timp, pe masura ce infanteria ataca, Napoleon a interceptat un mesaj de la Bulow catre Wellington care-i dezvaluia prezenta prusaca in zona St. Lambert, aflata in dreapta sa. El a trimis infanteria lui Lobau, precum si cavaleria lui Domon si Subervie pentru a infrunta trupele prusace.
Cum centrul sau incepea sa cedeze iar La Haye Sainte devenise vulnerabila, Wellington si-a trimis brigada condusa de Picton pentru a astupa golurile. Francezii au fost batuti si izgoniti din La Haye Sainte, iar Wellington s-a folosit de acest avantaj ordonand cavaleriilor conduse de Somerset si de Ponsonby sa atace. Infanteria franceza a fost luata prin surprindere si usor coplesita, dar cavaleria aliata a fost serios decimata in timpul unui contraatacvenit din partea unei brigade cuirasate .
Inca o data, Wellington s-a retras in spatele culmii si a intarit La Haye Sainte in timp ce printul Bernhardt de Saxa-Weimar a recucerit Papelotte. Flancul stang era acum foarte slabit, dar flancul drept al lui Napoleon era de asemenea sfaramat. Wellington nu putea sa profite de aceasta situatie avantajoasa fara ajutorul prusacilor. Artileria continua sa traga de ambele parti si lupta a continuat la Hougoumont in timp ce la St. Lambert, Lobau lupta impotriva prusacilor.
3:00 pm - stiind ca La Haye Sainte era o fortareata-cheie, Napoleon a ordonat maresalului Ney sa o ocupe lovind puternic centrul de atac aliat. Prin fum, Ney a zarit siruri de soldati raniti de-ai lui Wellington mergand de-a lungul drumului spre Bruxelles. Crezand probabil ca britanicii se retrageau, a ordonat cavaleriei sale sa atace de-a curmezisul campului de batalie spre culme. Infanteria lui Wellington se aliniase in forma de careuri in spatele culmii pentru a-i intampina iar artileria aliata s-a aliniat in fata acestora, lasand tunarilor posibilitatea de a continua focul pana in ultimul moment posibil, iar apoi sa se refugieze dincolo de careuri. 
Formatia lui Wellington a ramas ferma pe pozitie, iar cavaleria franceza a avut un impact minor mai ales ca rezervele de infanterie ale lui Ney erau slabite de luptele cu prusacii. }i artileria franceza a trebuit sa inceteze focul pentru ca, daca ar fi continuat, ar fi provocat tot atatea pagube de partea lor ca si de partea inamicului. Wellington nu dispunea de o cavalerie si de o artilerie de exceptie, dar a contraatacat trimitandu-si rezervele de cavalerie intre careurile de infanterie.
In ciuda faptului ca au trimis mai multa cavalerie la atac, francezii au trebuit sa se retraga pana la urma. Cu toate acestea, o forta de infanterie a reusit sa captureze La Haye Sainte, pe care Wellington a fost incapabil sa o intareasca. Aceasta insemna ca artileria franceza era capabila sa se alinieze chiar sub culme, facand ca infanteria aliata sa devina tinta vie in momentul in care aparea deasupra culmii. Ney i-a cerut intariri lui Napoleon. 
Niste trupe!, i-a raspuns acesta, De unde sa ti le aduc? Vrei cumva sa creez vreo cateva? In acest timp Napoleon era tot mai ingrijorat din cauza prusacilor, care continuau sa avanseze si tocmai capturasera Plancenoit. Disperat sa-i opreasca sa se alature lui Wellington, el a decis sa-si trimita Garda Imperiala sa recucereasca mai intai Plancenoit, iar apoi sa trimita restul sa lupte impotriva trupelor lui Wellington.
7:00 pm Grupul marsaluia in esalon peste campia dintre Hougoumont si La Haye Sainte. Trupele de langa Hougoumont erau deja decimate de focurile fortelor aliate, dar cele de pe partea fermei La Haye Sainte, cucerita de francezi au reusit sa strapunga trupele aliate si s-au indreptat spre culme si dincolo de ea. 
Fortele aliate ii asteptau si, cu toate ca Garda a patruns pana la linia din fata, brigada lui Maitland aflata in rezerva i-a luat prin surprindere, ascunzandu-se in porumb. Garda s-a destramat, unii din ei formand careuri in centrul campului de lupta pentru a-i bloca pe aliati sa inainteze si pentru a acoperi retragerea de pe camp a Imparatului lor. 
Era prima oara cand Garda Imperiala a fost silita sa se retraga. Ascultand ordinele lui Wellington care i-a vazut pe prusaci avansand in stanga lui, aliatii au navalit in jos de pe culme si au infrant cu succes Garda. Prusacii au recucerit Plancenoit si Papelotte.
9:00 pm Blucher l-a intalnit pe Wellington la La Belle Alliance. O cavalerie prusaca proaspata a urmarit retragerea francezilor. Blucher a dorit sa numeasca batalia La Belle Alliance, dar Wellington a insistat asupra unei traditii a lui, ca lupta sa fie denumita dupa locul unde si-a petrecut noaptea de dinaintea bataliei, Waterloo.

De ce a fost invins Napoleon?

Wellington a descris victoria lui ca pe ceva castigat la limita. Batalia a fost stransa si fiecare din parti ar fi putut invinge, dar greseli de comunicare, de coordonare si de apreciere au dus, in final, la infrangerea francezilor.
Comunicarea a fost cheia. Cel mai rapid mod de comunicare a fost cel de a trimite calareti, dar aceasta a insemnat o intarziere in ducerea la indeplinire a instructiunilor sI mai era sI o sansa mare ca acestea sa fie interceptate sI sa nu mai soseasca niciodata. Dat fiind numarul de trupe implicate, precum sI distantele mari, rezultatele erau potential fatale in cazul in care comunicarea ar fi dat gres. 
Ney nu a reusit sa ocupe Quatre-Bras pentru ca a amanat atacul, asteptand noi ordine. In mod similar, corpurile de armata dErlon nu au reusit sa inteleaga ce se petrece in realitate la ocupe Quatre-Bras sau la Ligny din cauza unei confuzii in transmiterea ordinelor. Napoleon nu a avut nici un sistem care sa il asigure ca ordinele au fost receptionate.
Erorile de comunicare, coordonare si apreciere au dus, in final, la infrangerea francezilor.Napoleon nu a fost prea genial nici in alegerea conducatorilor. Despre Grouchy se stia ca era un mare general, dar a fost depasit de functia de maresal. El a dat dovada de prea putina initiativa sI a fost prea incet in urmarirea prusacilor, dandu-le timp sa se regrupeze. 
Nu a reusit sa-i tina pe prusaci departe de ceilalti aliati, cu toate ca intrase in lupta cu prusacii la Wavre, el nu a reusit sa opreasca dispunerea in formatie de lupta a unui corp de armata. Batalia de la Wavre a continuat pana cand i-a infrant pe prusaci dar, in timpul acela, Napoleon era pe drumul de intoarcere spre Paris.
Ney s-a dovedit de asemenea nesigur ca si lider ratand situatiile de care putea profita in lupta de la Quatre-Bras, iar apoi, la Waterloo, conducand cavaleria, fara suportul infanteriei si al artileriei.
Vremea a jucat de asemenea un rol important, determinandu-l pe Napoleon sa amane atacul principal pana la ora 1 pm, pentru a lasa pamantul sa se usuce. Cu cat pamantul era mai noroios, cu atat armatei ii era mai greu sa se deplaseze pentru ca picioarele si rotile se cufundau in noroi, iar oamenii si animalele oboseau mai repede. 
Mai rau, muschetele s-au umezit si nu mai trageau bine. Daca Napoleon ar fi atacat mai devreme, prusacii nu ar mai fi fost atat de aproape de campul de batalie, iar rezultatul ar fi putut fi altul. Cu toate acestea, cum prusacii erau departe de campul de batalie, noroiul a intarziat inaintarea lor cu cateva ore.
In final, Imparatul trebuia sa-si asume responsabilitatea pentru infrangere. El era conducatorul general si judecatile sale gresite au dus la esec. El era de asemenea prea increzator, poate chiar arogant, crezand ca va putea sa recastige pozitia de tara conducatoare a Frantei si ca ii va invinge pe aliati.

Cosecinte

Infrangerea suferita de Napoleon la Waterloo a incheiat domnia celor 100 de zile, el a fost exilat pe insula Sfanta Elena, unde a murit in 1821.
Blucher a fost infrant de catre Davout, ministrul de razboi, in timp ce incerca sa ajunga cu armata sa la Paris.
Wellington a luptat pentru ultima oara la Waterloo si a devenit erou in intreaga Europa. A fost comandant sef in timpul ocuparii Frantei si a pledat pentru un acord de pace cat mai putin aspru pentru Franta. A organizat imprumuturi pentru a ajuta finantele franceze sa se refaca si a indrumat retragerea trupelor dupa trei ani. S-a intors in Anglia in 1818 si a devenit prim ministru in 1828.

Europa este, convenţional, unul dintre cele şapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei, Europa este separată de Asia de Munţilor Ural, râul Ural şi Marea Caspică la est, şi de Munţii Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră şi la căile ei de legătură spre Marea Mediterană. Totuşi, graniţele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferenţele de ordin cultural şi politic sau cele de ordin fizico-geografic.
După suprafaţă, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătraţi sau 2% din suprafaţa Pământului şi 6,8% din suprafaţa terestră. Din cele aproximativ 50 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafaţă cât, şi ca populaţie), în timp ce Vaticanul este cel mai mic. Europa este al treilea cel mai populat continent după Asia şi Africa, cu o populaţie de 731 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populaţia lumii; totuşi, potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.
Europa de Vest este locul de naştere al culturii vestice. Naţiunile europene au jucat, începând din secolul XVI încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele XVII şi XX, ţările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, şi porţiuni întinse din Asia. Schimbările demografice şi cele două războaie mondiale au condus la declinul dominaţiei europene în politica mondială, la mijlocul secolului XX, pe măsură ce Statele Unite şi Uniunea Sovietică îşi sporeau influenţa. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de–a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea de vest, şi Pactul de la Varşovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei şi Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându–şi graniţele spre est, dupa căderea Uniunii Sovietice, în 1991.

Etimologie

În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prinţesă feniciană pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un alb strălucitor. A dus–o pe insula Creta, unde a dat naştere lui Minos, Rhadamanthus şi Sarpedon. Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele reginei Cretei din mitologie, şi nu, încă, o denumire geografică. Mai târziu, Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. termenul a fost extins pentru a face referire şi la teritoriile din nord.
Numele grecesc „Europa” are o origine incertă. O ipoteză sugerează originea cuvântului de la cuvintele greceşti întins (eur-) şi ochi (op-, opt-), iar de aici Europē.

Istorie

Europa are o lungă istorie a unor mari reuşite culturale şi economice, începând din Epoca Bronzului. Originile culturii vestice sunt, în mod general, atribuite grecilor antici şi Imperiului Roman, care a supus întreg continentul pentru mai multe secole. După declinul Imperiului Roman, Europa a intrat într-o perioadă de stagnare, cunoscută sub numele de Evul Mediu, care s-a terminat prin fenomenul numit Renaştere şi prin Noii Monarhi, ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări şi creşterea cunoştinţelor ştiinţifice. Din secolul XV, naţiunile europene, în special Spania, Portugalia, Franţa şi Marea Britanie, au construit mari imperii coloniale, cu dependenţe în Africa, America şi Asia. Revoluţia Industrială a început în secolul XVIII, ducând la o prosperitate sporită şi, implicit, la o creştere de populaţie. După Al Doilea Război Mondial şi până la sfârşitul Războiului Rece, Europa a fost împărţită în două mari blocuri politice şi economice: naţiunile comuniste din Europa de Est şi ţările capitaliste din Europa de Vest. În jurul anului 1991, blocul estic s-a dezintegrat.

Geografie şi întindere

Europa se află în mijlocul zonei temperate de nord, cea mai mare parte a continetului fiind cuprinsă între 35º şi 60º latitudine nordică şi între 9º şi 65º longitudine vestică.[1]
Din punct de vedere al geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei: Asia ocupă partea estică a acestei mase continentale şi toate împart un platou continental comun. Graniţa de est a Europei este, în mod obişnuit, definită de Munţii Ural în Rusia.[2] Primul geograf al secolului I d.Hr., Strabon, credea că, de fapt, Râul Tanaïs reprezintă această graniţă,[3] aşa cum şi primele surse iudaice precizau. Frontiera de sud-est cu Asia nu este definită cu precizie. Cel mai adesea, Ural sau, alternativ, Râul Emba sunt luate ca posibile delimitări. Graniţa continuă către Marea Caspică, Munţii Caucaz sau, alternativ, Râul Kura din Caucaz, şi ajunge la Marea Neagră; apoi, Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele şi Marea Egee completează graniţa cu Asia. Marea Mediterană din sud separă Europa de Africa, în timp ce vecinul din vest este Oceanul Atlantic; Islanda, deşi mai aproape de Groenlanda (America de Nord) decât de Europa, face, totuşi, parte din cadrul acestui continent.
Datorită diferenţelor culturale şi socio-politice, există multe variante de delimitări ale Europei; în unele surse, câteva teritorii nu sunt incluse în Europa, în timp ce alte surse le includ. De exemplu, geografii din Rusia şi alte state post-sovietice includ, în general, Munţii Ural în Europa, dar Caucazul îl atribuie Asiei. În mod similar, numeroşi geografi[cine?]consideră că frontierele sudice ale Azerbaidjanului şi Armeniei cu Iran şi cele din sud şi est ale Turciei cu Siria, Irak şi Iran reprezintă, de fapt, limita dintre Asia şi Europa, acest lucru având un fundament politic şi cultural.[necesită citare] Tot în acelaşi mod, în ciuda faptului că insulele Cipru şi Malta sunt mai apropiate de Asia şi Africa, adesea sunt redate ca aparţinând de teritoriul continentului european.
Geografie fizică

Relieful Europei este foarte variat pe zone relativ mici. În regiunile sudice predomină caracterul muntos, în timp ce mergând spre nord, terenul coboară dinspre Alpi, Pirinei şi Carpaţi, prin teritoriile deluroase, şi continuă către câmpiile joase din nord şi est. Aceste şesuri prelungite sunt cunoscute sub numele de Marea Câmpie Europeană, iar în mijlociul lor se întinde Câmpia Nord-Europeană. Un arc format din zone mai înalte, de asemenea, se desfăşoară de-a lungul ţărmului nord-vestic, care începe în vestul insulelor britanice şi Irlandei şi continuă până la ţărmul articulat şi plin de fiorduri al Norvegiei.
Această descriere este simplificată. Zone cum ar fi, de pildă, Peninsula Iberică şi Peninsula Italică au propriile caracteristici, aşa cum şi însăşi Europa centrală dispune de multe platouri, văi şi bazine care complică şi mai mult tendinţa generală.
Suprafaţa Europei este de aproximativ 10,5 milioane de km2, fiind al şaselea continent ca întindere. Cea mai mare răspândire o au câmpiile cu înălţimi între 0 şi 200 de metri, care reprezintă circa 57%, urmate de dealuri şi podişuri — cu 37% — şi munţi — cu 6% din suprafaţa totală. Altitudinea medie este de 320 de metri, aceasta fiind cea mai mică, relieful încadrându-se între 28 de metri, în Marea Caspică, şi 4807 metri, în Munţii Alpi, vârful Mont Blanc.

Ţări
Cel mai mare stat de pe continent este Federaţia Rusă, chiar dacă se ia în considerare doar partea sa europeană, Rusia fiind mai mare decât orice alt stat european. Douăzeci şi şapte din ţările Europei compun Uniunea Europeană şi sunt puternic integrate din punct de vedere politic şi economic.

Insula Alcatraz este defapt o stanca, avand lungimea de 500 m, o inaltime de 41 m, cu o suprafata de 85.000 m patrati. Insula a fost descoperita de cercetatorul spaniol Juan Manuel de Ayala, ce a navigat in golf in anul 1775.
Pe aceasta insula a fost construita o fortareata, numita “Fort Alcatraz”, iar ulterior inchisoarea vestita “Alcatraz” ce a fost inchisa in anul 1963, devenind astazi o atractie turistica.

In anul 1847, lordul John Charles Fremont, a cumparat insula pentru SUA de la Mexic cu 5000 de dolari. In anul 1854 s-a construit pe aceasta insula cel mai vechi far de pe coasta de est americana, iar in 1859 au fost finalizate lucrarile la fortareata.
Numarul infractiunilor a crescut considerabil in anii 1920 – 1930 din pricina marii recesiuni economice prin care trecea socitetatea. Crima organizata, care capatase proportii ingrijoratoare, devenea un pericol real pentru public.
La 12 octombrie 1933 s-au inceput lucrarile pentru a transforma fortul intr-o inchisoare federala a Statelor Unite.
De-a lungul timpului, inchisoarea a gazduit cei mai periculosi criminali. Se faceau periodic transporturi cu prizonieri, iar in anul 1934, printre alti condamnati s-a aflat si celebrul mafiot Al Capone. In septembrie 1934, a fost adus la Alcatraz si George Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate.
In anii 1940, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, numit si “Omul-Pasare” din Alcatraz, datorita studiilor sale asupra pasarilor. Stroud a fost condamnat pentru omor.

Celulele inchisorii aveau o suprafata de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaleta si pat. Timpul petrecut in celula era intre 18 si 23 de ore pe zi. Cei care dovedeau o purtare exceptionala faceau exceptii, fiind pusi sa lucreze in spalatorie, sau la bucatarie.
Conditiile erau destul de bune in inchisoare. Alcatraz era singura inchisoare din SUA cu dusuri cu apa calda, pentru a nu permite detinutilor sa se obisnuiasca cu apa rece din golf.

Incercari de evadare

In 29 de ani, niciun detinut n-a reusit sa evadeze, acestia murind impuscati, inecati in apa rece sau au fost mancati de rechini. Insa se presupune ca unul singur ar fi reusit, fiind dus de curentul puternic la nord de Golden Gate. Alti 55 de detinuti au fost dati disparuti, presupundandu-se ca au murit.
Desi tentativele de evadare au fost numeroase, nu se cunoaste niciun prizonier care sa fi reusit sa evadeze din celebra inchisoare. Cadavrele celor evadati despre care se crede ca au murit in apele ce inconjoara insula nu au fost descoperite niciodata.
In 29 de ani (1934 – 1963) cat a functionat inchisoarea, 38 de oameni au fost implicati in 14 tentative separate de evadare. 23 de evadati au fost prinsi, 6 au fost impuscati si ucisi iar doi s-au inecat.

Batalia de la Alcatraz
Batalia de la Alcatraz a fost o tentativa nereusita de evadare din Penitenciarul Alcatraz. Incercarea a durat 2 zile, timp in care doi ofiteri de paza au fost omorati, in timp ce alti 11 au fost raniti. Cei doi supravietuitori care au pus planurile evadarii au fost executati pentru incercarea de evadare ce s-a transformat intr-o revolta si haos.

Sase prizonieri au preluat controlul asupra gardienilor, au luat cheile de la rastelurile cu arme si de la celule si au vrut sa evadeze. Planul lor a inceput sa se destrame cand au descoperit ca le lipsea cheia cu care sa deschida portile inchisorii. La scurt timp, oficialii puscariei au descoperit ca cei sase voiau sa evadeze. In loc sa se predea, detinutii au preferat sa lupte. Tentativa a fost inabusita, iar majoritatea celor implicati au fost condamnati la moarte. 18 gardieni au fost raniti.

La ora 1:40 p.m, in data de 2 mai 1946, Bernard Coy, condamnat la 26 de ani de inchisoare la Alcatraz pentru jefuirea unei banci, urmat de Marvin Hubbard, Joseph Cretzer, Miran Thompson si Clarence Carnes au reusit sa ajunga la rastelurile cu arme.
Coy a profitat de absenta gardianului ce pazea armele si s-a innarmat. Obiectivul a fost sa fure mai apoi o barca si sa se indrepte spre libertate, spre San Francisco.
Acestia au luat mai multi ostatici. Bill Miller, unul din ei avea cheia de la poarta inchisorii. N-au reusit sa evadeze, fiind blocati spre drumul lor de mai multe usi. In disperarea lor de a gasi cheia potrivita pentru fiecare usa din gramezile de chei, ceilalti gardieni au aflat de incercarea lor de evadare si au blocat toate iesirile. In timpul atacului au fost ucisi mai multi ofiteri ai inchisorii. Situatia s-a complicat pentru ofiteri si au fost nevoiti sa astepte pana la lasarea serii, iar apoi sa opreasca electricitatea.
Fortele de securitate au gasit un plan pentru a innabusi revolta. Au facut gauri in tavanul inchisorii si au aruncat grenade in zonele unde se credea ca se afla detinutii. Planul s-a dovedit a fi un succes, iar fortele armate au intrat in celule tragand in mod repetat focuri de arma asupra detinutilor. La ora 9:40 a.m., in data de 4 mai, garzile au intrat in coridorul inchisorii si l-au gasit pe Cretzer, Coy si Hubbard morti. Ceilalti trei (in imagine – Clarence Carnes (stanga), Sam Shockley (mijloc), and Miran Thompson (dreapta) in drum catre curtea de judecata) participanti la evadare au fost dusi inapoi in celulele lor.
Miran Thompson si Sam Shockley au fost executati in camera de gazare la data de 3 decembrie 1948 pentru omorarea unor garzi ai inchisorii. Carnes a mai primit o pedeapsa, insa a fost eliberat in anul 1973.
In urma acestui incident au fost imbunatatite masurile de securitate, pentru a se asigura ca nimeni nu v-a mai scapa vreodata din acea inchisoare.

Evadarea lui Frank Lee Morris
Frank Lee Morris, nascut in 1 septembrie 1926, a fost un criminal american, celebru prin evadarea sa din Alcatraz din anul 1962. De atunci, n-a mai fost vazut vreodata.

Pe 20 ianuarie 1960, Morris a fost adus la Alcatraz. Si-a inceput planurile de evadare de cand a ajuns pe acea insula. Au mai fost implicati si John Anglin, fratele sau Clarence Anglin si Allen West. Cel din urma n-a mai evadat pana la urma.
Timp de doi ani de zile Morris si fratii Anglins au construit un bac, niste papusi si au reusit sa fure unelte pentru a le folosi la sapat.
Pana in mai 1962, Morris si fratii Anglin sapasera deja niste tunele destul de mari incat sa incapa prin ele. Sapau cate doi, in schimburi, iar un al treilea tinea de sase. Ziua, gaurile erau mascate de bucati de zid fals.
In 11 iunie 1962 a venit timpul sa evadeze. Au lasat in locul lor, in pat, papusile confectionate de ei si au iesit prin gaura sapata. Au luat bac-ul si au disparut in noapte.
In dimineata urmatoare, ofiterii au gasit papusile (in imagine – papusa lui Morris) in patul lor si au observat disparitia prizonierilor. Au fost gasite bucati din bac-ul folosit pentru evadare, doua veste de salvare, si cateva scrisori si fotografii impachetate cu grija ca sa nu fie stricate de apa. Acestea apartineau fratilor Anglin. Cu toate acestea, corpurile lor nu au fost descoperite niciodata.
FBI-ul a inchis cazul in mod oficial pe data de 31 decembrie 1979, declarand ca “nu exista nicio proba concreta care sa sugereze ca evadatii ar mai fi in viata”.
Allen West, despre care se crede ca ar fi fost creierul operatiunii, a fost gasit in celula sa in dimineata in care gardienii au descoperit evadarea.
Povestea acestora a inspirat filmul din 1979, “Evadare din Alcatraz”.
In filmul in care joaca Clint Eastwood, Morris a fost portretizat ca avand o inteligenta sclipitoare, creierul celei mai renumite evadari din istorie. Elaborarea planului de evadare a durat sapte luni si a necesitat fabricarea unor capcane inteligente, precum si a unor echipamente necesare supravietuirii in apele reci.

John Knight Giles – liber pentru cateva minute
John Knight Giles, nascut in 16 februarie 1895 a fost condamnat la 11 mai 1935 pentru tentativa de jaf. A mai fost inchis si pentru o crima. Dupa evadarea sa din 17 iunie 1935, a fost transferat la Alcatraz in data de 28 august 1935.
John Knight Giles lucra la spalatorie, de unde a putut fura o uniforma militara. A reusit sa ia o barca si s-a indreptat spre tarm. Oficialii de la Alcatraz au observat lipsa unei barci si au anuntat colegii, pentru a nu lasa pe nimeni sa debarce.
Giles nu stia ca este urmarit. Dupa ce a debarcat, a fost interogat de locotenentul Gordon Kilgore. L-a legitimat si a observat ca actul era un fals. A fost prins si trimis inapoi la Alcatraz la ora 11 dimineata.

John Paul Scott
Un singur om, John Paul Scott a ajuns pana la tarm inotand. S-a nascut in anul 1927, in Leitchfield, Kentucky. John Scott a fost singurul om care a reusit sa ajunga in San Francisco inotand. A fost acuzat de jefuirea unei banci si a fost gasit in posesia unor arme ilegale, primind 30 de ani de inchisoare.

John Paul Scott a ajuns la Alcatraz in 1959. La data de 16 decembrie 1962 a incercat sa evadeze impreuna cu Darl Lee Parker. Cei doi au taiat si au indoit doua bari de la fereastra bucatariei si au fugit catre apa, pentru a inota catre San Francisco. Evadarea lor a fost observata la ora 5:27 p.m. Parker a renuntat dupa scurt timp si a fost capturat dupa 25 de minute.
Paza de Coasta inca il mai cauta pe Scott. La ora 7:40 p.m, politia a primit un telefon de la doi tineri, declarand ca au gasit o persoana inconstienta langa podul Golden Gate. Acea persoana era John Paul Scott. Intrase deja in stare de hipotermie si era epuizat. A fost dus la spitalul Letterman General, iar dupa insanatosire a fost trimis inapoi la inchisoarea de la Alcatraz.
Parea imposibil de evadat de la Alcatraz inotand. Temperatura era de 8 grade Celsius, iar in luna decembrie curentul apelor ajungea la 5,4 km / h.
Atunci cand Frank Morris si cei doi frati au disparut cu o jumate de an inainte, oficialii inchisorii au declarat ca acestia s-au inecat. Prizonierii erau speriati adesea aducandu-le aminte de rechinii din ape, pentru a-i descuraja pe prizonieri sa evadeze. Insa John Paul Scoot a reusit, incuranjand si alti detinuti sa incerce.
Dupa inchiderea inchisorii Alcatraz, Scott a fost transferat la Marion, Illionois, unde a mai avut o incercare de evadare. A murit in anul 1987 in inchisoarea din Tallahassee, Florida.

In anul 1963, procurorul general al Statelor Unite, Robert F. Kennedy a ordonat inchiderea inchisorii Alcatraz din pricina cheltuielilor mari necesare pentru intretinerea acesteia.
In existenta ei de 29 de ani, inchisoarea Alcatraz a gazduit peste 1500 de infractori. Astazi, insula Alcatraz este deschisa publicului, fiind vizitata de peste un milion de turisti anual.